You matter! Tu, da tu, CONTEZI!

you-matter-me

Da, tu, cel/cea ce citeşti aceste rânduri! Contezi! TU contezi! Eşti important/ă pentru ceilalţi, pentru Dumnezeu, pentru tine!

Tu, cel/cea din oglindă, eşti cel mai important om din viaţa ta! Şi nu e deloc egoist să crezi asta. Doar gândeşte-te – eşti singura persoană cu care îţi vei petrece tot restul vieţii. Doar tu şi cu tine! Şi Dumnezeu. Prietenii vin şi pleacă, fraţii şi surorile îşi au propria viaţă, părinţii din păcate ne părăsesc la un moment dat, copiii cresc şi îşi urmează propriul drum şi rămânem noi cu noi. Din nou.

Da, tu, cel din oglindă, CONTEZI! Eşti important/ă! Eşti cel mai important om din viaţa ta! Şi cel mai altruist lucru pe care îl poţi face e să ai grijă de tine. Să te accepţi aşa cum eşti, cu bune şi cu rele. Să te iubeşti. Să te preţuieşti. Dumnezeu te iubeşte, tu de ce nu ai face-o? Eşti creat din lumină şi din iubire. Eşti lumină şi iubire. Eşti atât de valoros/valoroasă! Pentru tine în primul rând.

Poate te întrebi ce înseamnă pentru mine asta – că sunt importantă, că sunt un om valoros, că eu contez în lumea asta mare. Hai să îţi spun, aşa pe scurt:

– Să ştiu că trecerea mea prin această viaţă a făcut măcar pe cineva să zâmbească, să se simtă iubit, apreciat, preţuit.

– Să cresc un copil frumos, care mai târziu să devină un adult responsabil şi capabil să îşi urmeze visele, oricât de nebuneşti ar putea părea.

– Să pun pe chipul celor din jur un zâmbet atunci când în ochii lor văd tristeţe.

– Să ofer o îmbrăţişare şi o vorbă de încurajare celui ce e pe punctul de a renunţa.

– Să ofer iubire, empatie, acceptare, căldură şi conexiune celor din jur. Din suflet. Necondiţionat. Fără a aştepta să mi se răspundă cu aceeaşi monedă.

– Să am grijă de mine – indiferent dacă asta înseamnă să îmi aloc timp mie, timp în care să fiu doar eu cu mine şi în care să mă răsfăţ. Şi da, mult timp am crezut că a avea grijă de tine în detrimentul altora e un lucru rău. Şi nu e. Absolut deloc! Pentru că poţi da celorlalţi doar ceea ce ai, doar ceea ce eşti. Degeaba vreau eu să îţi dau un măr, dacă eu nu îl am fizic. Intenţia mea e de lăudat, dar nu se poate materializa dacă eu nu am efectiv acel măr. Şi degeaba vreau să ofer iubire şi alinare celor din jur, dacă eu nu simt şi nu sunt iubire şi alinare.

– Să fac acele lucruri mărunte care îmi fac inima să cânte – să îmbrăţişez, să scriu, să dansez, să port conversaţii profunde.

Ştii, la o conferinţă despre parenting, am auzit ceva care mi-a rămas în minte şi pe care vreau să îl împărtăşesc cu tine. Dacă după ce ajungi acasă după o zi obositoare la muncă şi îţi aloci o jumătate de oră în care să faci ceva ce îţi bucură sufletul, te relaxează şi te încarcă, înainte de a-ţi intra în rolul de mamă, asta nu te face o mamă rea. Din contră! O dată ce tu te-ai încărcat cu o energie pozitivă, făcând ceva pentru tine, poţi apoi să dai această energie pozitivă şi copilului tău şi familiei tale. Pentru că dacă tu vii obosită şi încărcată negativ de la muncă, exact asta vei transmite şi celorlalţi. Oricât încerci să nu o faci. Deoarece poţi da celorlalţi DOAR ceea ce ai şi ceea ce eşti!

Deci, da, EŞTI IMPORTANT/Ă!!! Eşti important/ă pentru familia ta (indiferent dacă îţi spun asta sau nu), eşti important/ă pentru prietenii tăi, eşti important/ă pentru Dumnezeu, eşti important/ă pentru societatea din care faci parte, pentru comunitatea locală, pentru şeful tău (dacă ai), pentru colegii tăi, pentru întreg universul! Eşti o celulă unică şi irepetabilă din acest întreg numit univers! Dacă tu nu ai exista, lucrurile nu ar mai fi la fel. Tu, prin simpla ta existenţă, faci ca lucrurile să fie aşa cum sunt ele astăzi.

Aşa că ţine minte – TU, cel/cea din oglindă, CONTEZI! În fiecare minut din fiecare oră! Eşti cel mai important om din viaţa ta! Pentru că doar iubindu-te pe tine îi poţi iubi pe ceilalţi. Sincer. Profund. Necondiţionat.

 

Banii sau viața (sau despre alegeri)

Sau un alt mod de a spune ”a vrea versus ”a trebui” sau ”pasiune” versus ”rațiune”.

Cum poți să faci o alegere când raționalul îți spune una, iar emoționalul exact contrariul?

Cum poți să alegi când mintea îți spune ”nu sări” și îți furnizează o mie de motive perfect logice pentru a nu o face, iar inima îți șoptește încetișor ”sari! doar sari! s-ar putea să descoperi că poți zbura!”. Sau te-ai putea izbi de stânci. Și atunci cum alegi? Îți asculți mintea și rămâi în acea siguranță aparentă pe care ți-o promite raționalul? Sau pur și simplu ”sari”?

Cum poți să alegi dintre roz și albastru, când tu le iubești pe amândouă? Și, în plus, știi că se completează atât de bine…

Cum poți ”sări” știind că iubești senzația de plutire pe care ți-o dă saltul, dar vrei în același timp să rămâi în siguranța (mă repet, aparentă!) a marginii?

Cum poți să alegi între ceea ce ai fost întreaga viața și necunoscutul unui nou început în care te reconstruiești bucățică cu bucățică? Cum poți face asta? Oare chiar poți?

Dar, dacă nu o faci, dacă nu alegi, viața o va face pentru tine. Și poate nu o să îți placă. Da, măcar vei putea da vina pe viață, dar asta nu te va ajuta cu nimic. Alegerea va fi deja făcută și tu trebuie să suporți consecințele.

Și atunci nu ar fi mai bine să ”ți-o faci cu mâna ta”? Pe de-o parte nu, pentru că luând tu decizia în deplină cunoștință de cauză și cu asumare conștientă, nu vei putea să dai vina nici pe pe altcineva și nici pe viață pentru decizia ta. E doar responsabilitatea ta. Fie că e o alegere care se dovedește a fi una bună sau nu în viitor. La momentul la care ai luat-o părea cea mai bună variantă. Și se poate dovedi că este și pe termen lung. Sau nu.

Asta e mirajul și frumusețea deciziilor – că nu știi niciodată care vor fi efectele pe termen lung. Niciodată.

Și uneori, oricât de mult amâni luarea unei decizii, tot vine momentul în care trebuie să decizi. Și, da, TREBUIE! Oricât de mult îmi displace cuvântul acesta- trebuie – uneori chiar e inevitabil.

Știi, e ca atunci când stai în picioare într-o barcă. Doar că tu stai în două – fiecare picior e într-o altă barcă. Și tu stai așa în echilibru – cu un picior într-o barcă și cu celălalt picior în cealaltă barcă. Și încerci din răsputeri să îți ții echilibrul. Să nu cazi în apă. Mai ales dacă nu știi să înoți…

Și, inevitabil, bărcile încep să se depărteze una de alta… Și tu depui tot mai mult efort pentru a te menține în echilibru… Și obosești… După o vreme nu mai ai forță nici fizică și nici psihică pentru a continua echilibristica. Și atunci alegi în care din cele două bărci vrei să rămâi. Și, o dată aleasă barca, te așteaptă noi decizii – te lași purtat de valuri spre destinații necunoscute sau preiei controlul bărcii și începi să vâslești în direcția în care vrei să mergi.

Decizii, decizii …. viața e un lung șir de alegeri… în fiecare zi, în fiecare clipă luăm decizii. Unele mai mari, altele mai mici. Unele pe pilot automat, ținând strict de supraviețuire, iar altele (sper!) în mod conștient și asumat. Dar întotdeauna cu convingerea că e cea mai bună alegere. Pentru acel moment din viața ta. Pentru tine.

banii-sau-viata

Nu te mulţumi cu puţin!!!

printre-stele

Ştii momentul acela în care simţi că nu te mai interesează nimic, că nu îţi mai doreşti nimic, că nimic nu îţi mai face inima să cânte? Nu? Minunat dacă nu ai simţit asta niciodată!

Eu însă am simţit asta. Intens, profund, dureros de real. Iar drumul înapoi la ”simţire”, la a visa, la a face lucrurile care mă fac să simt că trăiesc, a fost unul lung, spinos, presărat cu priviri dezaprobatoare. Dar asta e o istorisire despre care îţi voi vorbi altă dată.

Acum vreau să îţi vorbesc despre plafonare. Sau, mai bine zis, despre cum s-o eviţi.

Zilele trecute am participat la un seminar despre vocaţie, cu nişte oameni extraordinari. Şi tot discutând, am ajuns la un citat al lui Steve Jobs în care zicea: „Jobul tău îţi va umple o mare parte din viaţă şi singura cale să fii mulţumit este să faci ceea ce tu crezi că este important. Şi singura cale să faci ceva important este să iubeşti ceea ce faci. Dacă nu ai descoperit încă acel lucru, continuă să-l cauţi. Nu te mulţumi cu puţin. Inima îţi va spune când îl vei găsi. Şi, precum o relaţie frumoasă, va deveni din ce în ce mai bine pe măsură ce anii vor trece. Deci caută până când vei găsi. Nu te mulţumi cu puţin.” Iar în momentul în care am ajuns la partea cu ”Nu te mulţumi cu puţin!”, pur şi simplu m-am blocat…

”Nu te mulţumi cu puţin!” îmi răsună şi acum în minte şi în inimă…

”Nu te mulţumi cu puţin!”… şi totuşi o facem… de ce oare? Ştiu de ce o fac eu… pentru că în momentul în care mă mulţumesc cu puţin, nu mai trebuie să caut şi să aplic noi şi noi metode de a-mi urma visele. E bine şi călduţ. Atunci e momentul când te retragi în cochilie (a se citi cutie) şi laşi viaţa să-şi urmeze cursul. Laşi viaţa să ţi se întâmple. Nu mai faci nimic pentru a o face tu să se întâmple.

Da, chiar cred că noi suntem arhitecţii propriilor noastre vieţi. Şi mai cred că Dumnezeu, Universul sau cum vrei să îi zici, ne-a trimis în această călătorie uimitoare numită viaţă cu un scop bine definit. Ne-a trasat drumul, dar în acelaşi timp ne-a dat liberul arbitru pentru ca noi să alegem „cum” vom merge pe acel drum. Sau „dacă” vom merge.

Eu am ales să merg. Am ales să îmi urmez vocea inimii, am ales să păşesc cu încredere pe drumul meu. Am ales să îmi urmez visul, indiferent de cât de nebunesc, irealizabil sau îndepărtat ar putea părea! Pentru mine e REAL, REALIZABIL şi ABSOLUT FIRESC!

Şi, ca să evit plafonarea, mi-am făcut câteva strategii pe care le voi împărtăşi cu tine. Iar dacă tu ai alte strategii care funcţionează pentru tine, lasă-mi un comentariu cu ideile tale. Mulţumesc!

– Voi continua să visez! No matter what!

– Fac acele lucruri, mai mici sau mai mari, care îmi fac inima să cânte; chiar dacă sunt extrem de ocupată în unele zile, găsesc mereu 5 minute pentru a mi le dedica mie – fie că este vorba de a asculta o melodie care îmi place, fie că este vorba de o baie fierbinte sau de o gură de aer curat singură în parc.

– Încerc lucruri noi. Periodic. Nu zilnic, deoarece pentru mine zilnic ar fi prea mult (da, sunt un om conservator), aşa că am ales să fac asta săptămânal, fie că este vorba de a merge pe alt drum spre locaţia unde vreau să ajung, de a încerca o delicatesă culinară nouă, de a accepta o provocare profesională sau orice altceva ce e nou şi altfel pentru mine.

– Petrec timp (cât de des posibil) cu oamenii cu care împărtăşesc aceleaşi valori, năzuinţe, interese şi care, cu fiecare întâlnire, mă ajută să cresc, să mă dezvolt.

– Sunt eu. Mereu. Am încetat să încerc să plac tuturor, pentru că acest lucru este pur şi simplu imposibil. Şi crede-mă că am încercat! Acum aleg să fiu doar eu, cu bune, cu rele, dar mereu autentică.

– Îmi menţin curiozitatea vie. Şi trebuie să recunosc că aici sursa mea de inspiraţie este fiul meu. E pur şi simplu uimitor cu câtă curiozitate descoperă copiii lumea.

– Continui să îmi hrănesc zilnic mintea – câteva pagini dintr-o carte, un citat motivaţional cu care rezonez, un video din care pot să extrag informaţii preţioase, un interviu cu oameni care au reuşit să îşi transforme visele în realitate.

– Şi, în acelaşi timp, îmi hrănesc şi inima. Tot zilnic. Iubirea celor apropiaţi, timpul petrecut cu fiul meu, conversaţii profunde şi toate acele mici lucruri care îmi bucură inima – îmbrăţişările, scrisul, dansul.

”Nu te mulţumi cu puţin!” Eu ştiu că n-o voi face! Voi continua să visez! No matter what! Şi voi continua şi acţionez în direcţia visului meu şi în direcţia transpunerii lui în realitate!

Te provoc să faci la fel! Cere mai mult de la viaţă! Ştii tu, dacă nu ceri, nu ai cum să primeşti. CERE, ACCEPTĂ ŞI ACŢIONEAZĂ!

 

 

 

Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi/ însăţi

Îţi sună cunoscut? Sunt sigură că ai auzit asta cel puţin o dată până acum.

Însă nu despre „aproapele” vreau să îți vorbesc azi, ci despre TINE. Despre tine, OM MINUNAT! Despre tine, fiinţă divină, creată din iubire şi întru iubire!

„Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi/ însăţi”. Această afirmaţie m-a urmărit de-a lungul vieţii, sub diverse forme. Şi nu doar sub aspect religios, deşi acesta a fost contextul în care am auzit-o prima oară. Ci mai degrabă sub aspect moral, uman. Cum poţi iubi o altă persoană la fel de mult cum te iubeşti pe tine însuţi/ însăţi? Este, oare, acest lucru posibil? Ego-ul îmi spunea că nu. Iar inima… Ei bine, pe ea nu puteam să o aud deoarece îi tăiasem aripile de atâtea ori încât nici nu mai îndrăznea să vorbească… Şi totuşi acolo era ceva… Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi/ însăţi… Mi-au trebuit mulţi ani ca să înţeleg cum stă treaba cu iubirea aproapelui. Mulţi, mulţi ani…

Şi ştii care e cheia? IUBIREA DE SINE. Acceptarea de sine. Preţuirea de sine. Ştiu că poate părea egoist, dar nu e. Absolut deloc. Şi să îți spun de ce. Pentru că doar în momentul în care te iubeşti pe tine necondiţionat, îl poţi iubi pe cel de lângă tine. Abia în momentul în care te accepţi pe tine pe deplin, cu bune şi cu rele, cu lumină şi cu umbră, îi poţi accepta şi pe ceilalţi. Abia în momentul în care te preţuieşti şi ai grijă de tine, poţi face asta şi pentru ceilalţi. Abia atunci când poţi să te priveşti în oglindă şi să îţi spui cu voce tare „Te iubesc!”, poţi să îi iubeşti şi pe ceilalţi în mod autentic, profund, necondiţionat, fără a le cere iubire în schimbul iubirii pe care o oferi.

Abia atunci, în acel moment în care te accepţi pe tine pe deplin şi ajungi să nu te mai judeci şi să fii blând cu tine şi să te ierţi, abia atunci te iubeşti pe deplin. Şi abia atunci poţi să îi iubeşti pe ceilalţi „ca pe tine însuţi/ însăţi”.

Da, e greu, e al naibii de greu uneori să te iubeşti pe tine. Şi să te ierţi pentru deciziile mai puţin inspirate pe care le-ai luat la un moment dat, să accepţi că uneori nu poţi face mai mult, că uneori greşeşti, că uneori îți încalci principiile, că faci compromisuri care îţi încalcă valorile, că nu îți respecți întotdeauna promisiunile făcute, că ai mâncat pe furiş o prăjiturică târziu în noapte şi multe altele. E greu, dar e posibil.

Fii blând cu tine, iartă-te, iubeşte-te. Şi fă-o din tot sufletul! Doar după ce te ierţi din toată inima şi te accepţi pe de-a-ntregul, poţi să te iubeşti cu adevărat.

Şi abia după ce te iubeşti cu adevărat, tu pe tine, îi poţi iubi şi pe ceilalţi. Sincer. Pur. Necondiţionat. Şi îţi spun asta din propie experienţă.

Te îmbrăţisez, oricine ai fi şi oriunde te-ai afla!

poza-iubeste-ti-aproapele

Vino în lumea mea!

intrare gradina 2

Da, chiar așa, te invit în lumea mea! Te invit în lumea pe care o construiesc pentru mine și pentru copilul meu! Te invit să vezi lumea cu alți ochi! Dintr-o altă perspectivă. Având o altă viziune asupra vieții.

Pentru că asta înseamnă lumea mea – viața văzută dintr-o altă perspectivă. Cu ochelari roz, dacă vrei. Asta nu înseamnă că eu trăiesc într-o altă realitate decât tine, ci pur și simplu că aleg, în mod conștient, să o percep altfel.

Și te invit să faci și tu la fel. Să vezi viața dintr-un alt unghi. Printr-un alt filtru, dacă vrei. Unul pozitiv. De ce ai face asta? Pentru că o atitudine pozitivă în fața vieții face minuni. Și tu știi asta!

Hai să îți povestesc mai multe despre lumea mea. În lumea mea e soare, e lumină, e căldură. În lumea mea e liniște, e pace, e fericire. În lumea mea viața e trăită intens, cu bune, cu rele, cu bucurii, cu tristeți, cu împliniri și eșecuri. Lumea mea nu e una ideală, dar e una în care după fiecare furtună ȘTIU că va ieși întotdeauna soarele. Sau măcar luna.

E o lume în care inima, mintea și corpul sunt aliniate, merg în aceeași direcție. Nu întotdeauna reușesc asta, recunosc. Dar după fiecare nereușită, o iau de la capăt. Din nou și din nou. Și învăț din mers să îmi ascult inima, pentru că, da, inima știe mai bine.

E o lume în care aleg în fiecare moment cu ce îmi hrănesc mintea, sufletul și corpul. Da, și corpul, pentru că toate formează un întreg, acel întreg numit ”eu”.

Am auzit zilele trecute, la un eveniment, că hrana este informație. Și așa și este – hrana este informația pe care EU ALEG să o consum. La fel cum informația e, la rândul ei, hrană pentru minte, iar emoțiile sunt hrană pentru suflet.

Și atunci, de ce să nu aleg hrana cea mai bună? De ce să nu optez pentru o hrană sănătoasă, pentru o informație pozitivă, de calitate? Da, eu asta fac în lumea mea – ALEG mereu cu ce îmi hrănesc mintea, trupul și sufletul.

Nu, nu e ușor să fac asta. Nu e ușor deloc, dar e simplu. Eu învăț în fiecare zi să fac asta. Și să îmi ascult corpul și inima. Și, da, mă repet, inima știe mai bine. Nu e ușor pentru că uneori, ca să rămân în lumea mea, mă mențin pe margine, ca simplu observator al evenimentelor. Și asta se poate interpreta ca lipsă de interes. Dar nu e. E doar lipsă de implicare emoțională directă. Non-reacțiune, dacă vrei. Aleg să nu preiau asupra mea emoțiile negative și modelele de comportament ale celorlalți. Empatizez, desigur că o fac, și fac tot ce pot pentru a da o mână de ajutor sau un sfat când e cazul, dar rămân pe margine.

Lumea mea nu înseamnă că îmi creez o altă realitate, ci înseamnă că eu aleg, în fiecare moment, care e perspectiva mea asupra realității. Înseamnă cum aleg eu să văd și să interpretez ceea ce se întâmplă în exteriorul meu. Pentru că nu avem niciun control asupra evenimentelor exterioare. Putem doar să controlăm felul în care noi reacționăm la acestea.

Și mai știu ceva, un secret pe care îl împărtășesc cu tine: ”o dată ce îți schimbi perspectiva asupra lucrurilor, lucrurile în sine încep să se schimbe” (Wayne Dyer). Deci, poate putem într-un fel să influențăm (atenție! să influențăm, nu să controlăm) lucrurile exterioare și întâmplările ce vin asupra noastră.

Da, lumea mea presupune un exercițiu de voință, pentru că nu e ușor ca atunci când lucrurile merg prost și când ai impresia că totul se năruie, să ai puterea de a căuta acel grăunte de bine din situație. Acel grăunte care uneori e un fir de nisip… Dar el există! Întotdeauna! Sub diferite forme, dar există! Și e al naibii de greu de găsit uneori. Și pare atât de nesemnificativ în comparație cu efectele negative ale situației. Dar el există și semnifică faptul că, până la urmă totul va fi bine, într-un fel sau altul. Înseamnă că ai avut o lecție de învățat, dar dacă îl găsești ai trecut testul. Și poți să te bucuri. Până la următorul test. Și tot așa.

Eu fac asta – caut mereu grăuntele acela. Partea pozitivă a fiecărei întâmplări. Aleg să văd care e lecția pe care o am de învățat de fiecare dată. Și să fiu recunoscătoare că mi-a fost trimisă. Pentru că nimic nu e întâmplător. Experiențele, testele, oamenii ce sunt trimiși în viața noastră, vin cu un scop – și anume să ne învețe ceva. Să ne ajute să creștem, să evoluăm. Ca oameni. Ca ființe divine, perfecte ce suntem. Iar dacă nu învățăm din prima, repetăm testul. Din nou și din nou, până învățăm.

Și acum îți propun ceva. Îți împrumut ochelarii mei roz pentru o zi. Doar o zi! Te provoc ca pentru o singură zi să porți ochelarii roz și, indiferent ce ți-a pregătit viața pentru ziua respectivă, să vezi mereu partea bună a lucrurilor, să găsești acel grăunte de bine în tot, dar în absolut tot ce ți se întâmplă în acea zi.

Indiferent prin ce treci în acea zi, să iei lucrurile cu calm, cu detașare, cu răbdare și bunăvoință. Vezi cum te simți. Observă care e starea ta de spirit când porți ochelarii roz. Și, dacă îți place, confecționează-ți singur/ă o pereche. Eu o să îi vreau pe ai mei înapoi.

Te îmbrățisez!

PS: Dacă ți-am trezit curiozitatea legat de lumea mea, îți pun la îndemână și 7 Strategii Pentru Mintea Curată Și Starea De Bine. Lectură plăcută, vezi ce ți se potrivește și APLICĂ! Aceasta e cheia – APLICĂ!

 

Arta recunoştinţei

Azi vreau să împărtăşesc cu voi o experienţă absolut uimitoare pe care viaţa mi-a trimis-o în dar: PRACTICAREA RECUNOŞTINŢEI. Sau mai bine zis, arta de a fi recunoscător.

Acum mai bine de o lună am început acest exerciţiu extraordinar (pentru că iniţial a fost un exerciţiu înainte să devină o practică) – recunoştinţa, la recomandarea unui bun prieten. Şi, sârguincioasă cum mă ştiţi, am practicat în fiecare zi recunoştinţa. O recunoştinţă reală, profundă, autentică. Timp de 10 minute pe zi. E tot ce e nevoie pentru a fi recunoscător – 10 minute pe zi. Aşadar, fie dimineaţa, fie seara, în funcţie de programul zilnic, îmi luam cele 10 minute de linişte, în care să fiu doar eu cu mine şi eu cu Dumnezeu şi mă cufundam în recunoştinţă. Luam pixul şi Jurnalul Recunoştinţei (poate fi orice caiet sau carnețel pe care să îl folosiți în acest scop) şi scriam. 5 lucruri pentru care sunt recunoscătoare în ziua respectivă. Dacă scriam dimineaţa, acele 5 lucruri puteau fi din experienţele din ziua precedentă.

5 lucruri. Atât. 5 lucruri pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu sau Universului pentru că mi le-a trimis. Fie că este vorba despre o plimbare prin parc, de mirosul teilor înfloriţi, de o întâlnire neaşteptată sau de bucuria de a fi în viaţă, de a simţi, de a iubi. Şi, în special, pentru sănătate şi pentru copilul minunat pe care îl am şi pentru oamenii excepționali care mi-au ieşit în cale în călătoria asta extraordinară numită viaţă.

La început, exerciţiul poate părea puţin dificil. Şi pentru mine a fost. Când te aşezi prima dată pentru a scrie, nu prea ştii ce să aşterni pe hârtie. Pentru că nu pot fi lucruri generale. Fiecare din cele 5 lucruri pentru care eşti recunoscător în ziua respectivă e recomandat să fie descris cât mai specific şi mai detaliat.

Haideţi să vă destănui ce am scris eu într-una din zile, ca să vă faceţi o idee:

Azi sunt recunoscătoare pentru:

            – Că am simţit mirosul incredibil al teilor înfloriţi.

            – Că am petrecut momente uimitoare cu copilul meu – jucându-ne, îmbrăţişându-ne, spunându-i că este iubit.

            – Că am nişte părinţi extraordinari care sunt mereu alături de mine şi mă iubesc necondiţionat.

            – Cafeau delicioasă însoţită de conversaţii senzaţionale.

            – Că azi am avut grijă de corpul meu şi am ales ceea ce este mai bun pentru el – apă şi mâncare sănătoasă.

Care sunt rezultatele acestei experienţe? Nici nu pot să vă descriu foarte bine în cuvinte. O stare de bine, de linişte, de armonie în suflet, de mulţumire cu ceea ce există deja în viaţa mea, de bucurie la gândul atâtor binecuvântări ce mi-au fost trimise, o atitudine pozitivă în faţa provocărilor zilnice, un zâmbet larg şi o privire caldă – ca să enumăr doar câteva. Şi toate acestea au pornit din interior, din sufletul meu pe care l-am hrănit zilnic cu recunoştinţă, cu gânduri bune, cu iubire. Apoi, odată ce inima mi-a fost plină de iubire, beneficiile recunoştinţei s-au răsfrânt şi în lumea exterioară. Momente senzaţionale petrecute cu cei dragi, întâlniri neaşteptate cu prietenii, proiecte profesionale noi, feedback incredibil de la cei cu care mă intersectam profesional – oameni pe care îi vedeam pentru prima şi poate pentru ultima dată, o energie debordantă şi o dorinţă nestăvilită de a fi de ajutor. Pentru că, aşa cum ştiţi deja, atragem în viaţa noastră ceea ce suntem şi nu ceea ce ne dorim.

Da, atragem în viaţa noastră ceea ce suntem… Şi atunci de ce să nu FIM ceea ce ne dorim să atragem? Vrem să fim respectaţi, mai întâi să respectăm. Vrem să fim apreciaţi, haideţi să apreciem noi întâi. Dorim să fim iubiţi, HAIDEŢI SĂ IUBIM! Pentru că la iubire se rezumă totul, pentru că TOTUL E IUBIRE! Din iubire am fost plămădiţi şi în iubire ne voi întoarce acasă după ce călătoria noastră pe acest pământ se va sfârşi. Iar recunoştinţa, din punctul meu de vedere, e doar o altă cale de a accede la iubire. De a ne întoarce la iubire. La acea iubire divină, nesfârşită şi necondiţionată! Deci, HAIDEŢI SĂ IUBIM! Noi între noi şi noi pe noi înşine! Şi să fim recunoscători ÎN FIECARE ZI pentru toate minunăţiile ce ne-au fost aşternute în cale!

thank you

Viața ca un montagnes russes

Viața e ca un montagnes russes de sentimente

Un amalgam de emoții…

Vii, intense, nestăvilite…

 

Viața e ca un montagnes russes de iubiri

De tine, de mine

De noi.

 

Viața e ca un montagnes russes de urcușuri și coborâșuri

Acum ești sus, pe culmile extazului,

Acum ești jos, în ghearele agoniei.

 

Viața e ca un montagnes russes de trăiri intense

De întâmplări ce se succed rapid

De mâini calde și obraji îmbujorați.

 

Viața e ca un montagnes russes de … viață.

montagnes russes 1