Cum să fii fericit. Ghid practic în 5 paşi

1

Cred că ar fi bine încă de la început să stabilim ce este fericirea. Sau, mă rog, cum o percep eu, ce înseamnă ea pentru mine.

Pentru mine, fericirea înseamnă să fiu bine eu cu mine, să fiu aliniată cu ceea ce îmi spune inima, cu visul meu, cu misiunea mea, să fiu bucuroasă şi recunoscătoare pentru toate binecuvântările pe care le-am primit în această extraordinară călătorie numită viaţă.

Fericirea înseamnă să mă simt vie, caldă, liniştită. Pentru mine, fericirea înseamnă liniştea minţii, pacea sufletului şi zvâcnirea inimii.

Pentru mine, fericirea e iubire, sub toate formele ei, e bucurie, e pasiune, e dans, e scrisul pe blog şi nu numai. Fericirea mea e reprezentată de îmbrăţişări. Fericirea mea e momentul acela de gingăşie petrecut cu două mânuţe strâns încolăcite în jurul meu.

Dar să revenim la ghidul nostru. Pentru articolul de azi, m-am gândit la un ghid super simplu, uşor de aplicat, rapid şi eficient, ca să nu mai spun că e la îndemâna tuturor, pentru a fi fericit.

Sună prea frumos să fie adevărat, nu? Şi totuşi e chiar atât de simplu. Să începem.

 

Ghid practic de fericire – sau cum să fii fericit „instant” în doar 5 paşi simpli

            1). Pasul unu – PRACTICĂ RECUNOŞTINŢA!

            Ce înseamnă asta? Fii recunoscător pentru ceea ce primeşti în fiecare zi. Fii recunoscător pentru oamenii din viaţa ta. Fii recunoscător pentru că te-ai trezit dimineaţă. Fii recunoscător pentru oraşul în care trăieşti. Fii recunoscător pentru că e pace la noi în ţară. Fii recunoscător pentru sănătatea ta, pentru mâncarea şi pentru casa ta. Fii recunoscător pentru apusul de soare din seara precedentă. Fii recunoscător pentru mirosul teilor înfloriţi pe sub care ai trecut în drum spre locul de muncă.

Fii recunoscător pentru ORICE!

Fii recunoscător pentru VIAŢĂ!

Şi, în acest sens, îţi recomand un exerciţiu pe care eu l-am făcut timp de 30 de zile, în fiecare zi şi pe care îl practic periodic pentru a-mi menţine vibraţia recunoştinţei. Se numeşte G5 (Gratitude 5 – mă rog numele nu e patentat :), e denumirea dată de persoana care mi l-a recomandat), iar rezultatele pe care le-am avut după aceste 30 de zile au fost absolut uimitoare! În fiecare zi, seara sau dimineaţa, fă-ţi timp 10 minute şi aşterne pe hârtie 5 lucruri frumoase pentru care eşti recunoscător. Şi SIMTE cât de minunat a fost să experimentezi acele lucruri, acele trăiri. Şi, în timp ce le scrii, umple-ţi inima de bucurie şi recunoştinţă.

Îţi sugerez să fii foarte specific atunci când scrii cele 5 lucruri – de exemplu: sunt recunoscător pentru mâncarea delicioasă gătită cu atâta drag de bunica, sau pentru zâmbetul cald pe care l-ai primit de la tatăl tău.

Am scris un articol pe această temă şi te invit să îl citeşti pentru mai multe detalii legate de exerciţiu şi de beneficiile acestuia.

https://despreoamenisidumnezeu.wordpress.com/2016/07/20/arta-recunostintei/

 

2). Pasul doi – IUBEŞTE! 

            Da, suflete, iubeşte! Da, inimă, iubeşte! Iubeşte din străfundul fiinţei tale! Iubeşte prin toţi porii! Iubeşte cu fiecare celulă a corpului tău şi cu fiecare respiraţie dătătoare de viaţă!

Şi începe cu TINE! Da, cu tine, fiinţă minunată! Uită-te dimineaţa în oglindă şi spune-ţi: „Măi, tu cel/ cea din oglindă, te iubesc!” Spune-o întâi în gând, zâmbind în colţul gurii; apoi în şoaptă, chicotind (pentru că da, la început acest exerciţiu mi s-a părut amuzant, însă puterea lui asupra mea a fost una incredibilă). Încetul cu încetul, vei prinde curaj şi vei putea să îţi spui asta cu voce tare. Pentru că vei CREDE! Vei ştii că aceste cuvinte sunt adevărate şi că te apreciezi şi te iubeşti cu adevărat! „Te iubesc!” – atât. Şi uită-te adânc în ochii tăi. Vei vedea câtă frumuseţe sălăşluieşte în interiorul tău.

Apoi iubeşte natura, iubeşte oamenii, iubeşte divinitatea! Fără să judeci, fără să analizezi, fără să ai aşteptări, fără promisiuni deşarte, fără să-ţi fie frică. Tu doar IUBEŞTE!

 

Pentru moment mă opresc aici. Iar dacă primele două tehnici nu îşi fac efectul imediat, sau dacă există anumite blocaje care te împiedică să le aplici din tot sufletul şi cu toată fiinţa ta (lucru absolut necesar pentru ca ele să funcţioneze), atunci… culcă-te! Mâine e o nouă zi. Şi un nou început. Fiecare zi e o binecuvântare, o nouă oportunitate de a o lua de la capăt. Mai vesel, mai încrezător, mai… fericit!

Rămâi pe recepţie, revin cu ceilalţi trei paşi din mini ghidul meu de fericire! Big hug!

 

 

 

 

O broscuţă-ntr-o mânuţă

Aşa cum unii dintre voi ştiţi deja, de un pic de vreme am trăit experienţa spitalizării. În România. Şi da, simt nevoia să scriu despre asta. Aşadar să începem.

pexels-photo-27118

Ajungem în dimineaţa zilei în care era programată intervenţia chirurgicală (una minoră, de rutină pentru personalul medical, însă cu o mare încărcătură emoţională pentru pacient şi pentru aparţinători), la orele 08:00 pe secţie.

Ne preia o doamnă asistentă zâmbitoare, amabilă, puţin cam grăbită. Însă e de înţeles, suntem destul de mulţi la uşă. Ne pofteşte într-un salon luminos, prin geamul căruia soarele îşi răsfrânge căldura şi lumina.

În salon, alte feţe zâmbitoare, calde. Ok… încep să mă simt ca în zona crepusculară. Sigur sunt într-un spital? De stat. Din România. Mă ciupesc. Da, sunt tot într-un salon frumos zugrăvit, luminos, curat.

Mi se explică cu bunăvoinţă unde să îmi aşez lucrurile şi ce se va întâmpla în continuare.

Asistenta iese şi dă explicaţii cu privire la procedurile de internare. După câteva zeci de minute, sunt invitată (şi nu glumesc, chiar am fost invitată în cel mai politicos mod) să merg la controlul de specialitate înainte de operaţie.

Un nou etaj, o altă secţie. Din nou o doamnă doctor zâmbitoare. Pe dânsa o cunosc, aşadar mă simt familiară şi schimbăm câteva cuvinte. Controlul se termină în câteva minute. Semnătură. Parafă. Zâmbet. „Doamne ajută”. La revedere.

Revenim pe secţie şi suntem preluaţi de o tânără asistentă. Blondă. Frumoasă. Şi, din nou, amabilă. Ne ghidează spre sala de operaţii. Intrăm în sala de aşteptare alături de alţi pacienţi ce urmează să fie operaţi.

Şi aşteptăm… 10 minute… 20 de minute… 30 de minute. Urmăm. Vine după noi un domn asistent. Din nou, amabil. Zâmbitor. Hm, da, clar, sunt în zona crepusculară.

Ne conduce în sala de operaţii unde totul este pregătit pentru intervenţie. Doamna doctor ne zâmbeşte şi ne invită înăuntru cu curaj. Doamna anestezist are o voce blândă în timp ce îmi pune întrebările de rutină înainte de anestezie. Îmi explică ce se poate întâmpla după anestezie. Dar nu e obligatoriu să se întâmple. Însă e important ca eu să ştiu. Unde nu înţeleg, cer lămuriri suplimentare. Lămuriri pe care le primesc pe acelaşi ton blând.

Micul meu pacient adoarme, iar eu mă îndrept, din nou, spre sala de aşteptare. 15 minute fix. Atât a durat. 15 minute. Îl văd când e scos din sala de operaţii şi dus în sala de trezire.

„Totul a decurs normal. Mai durează 30 de minute – 1 oră până se va trezi”, îmi spune cald doamna anestezist.

„Totul e bine. Operaţia a decurs fără probleme”, mă asigură şi doamna doctor.

Mă aşez cu calm pe patul din sala de aşteptare şi închid ochii. „Mulţumesc, Doamne, ŞTIU că mâna TA e asupra lui. Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc! ŞTIU că totul ESTE bine.” Şi chiar SIMT cu toată fiinţa mea că totul este bine. Un val de căldură şi recunoştinţă îmi invadează inima. Şi mintea. Şi trupul. Totul este bine.

După 45 de minute, micuţul meu e scos cu patul pe hol şi ne îndreptăm împreună spre salon. E agitat. Îi este sete. Şi foame. Şi nu îi place „broscuţa” de pe mânuţă (branula).

Revenim în salon şi este aşezat cu grijă de asistentă pe pat. Mi se explică ce am de făcut.

După câteva minute, copilul meu adoarme liniştit. Totul este bine.

Noaptea a trecut cu bine, fără nicio durere sau disconfort pentru micul meu pacient. Branula îl mai supără, însă primeşte explicaţii hazlii din partea asistentei cu privire la necesitatea acesteia. Apoi facem nişte selfie-uri ca să ne amuzăm puţin.

A doua zi dimineaţă este controlat din nou şi mi se explică cu răbdare ce avem de făcut în continuare. Apoi suntem externaţi.

The end.

Am dorit să scriu despre această experienţă din două motive:

1). Pentru a sublinia, încă o dată, că este extrem de importantă atitudinea pe are o ai în faţa provocărilor. Contează foarte mult felul în care decizi să primeşti experienţa ce îţi este pusă în cale, felul în care o percepi şi ceea ce simţi în acele momente, vibraţia şi energia pe care le emani.

Eu am ales să privesc această experienţă cu iubire şi cu recunoştinţă. Am ales să îmi focusez atenţia şi să îmi ţin mintea ocupată cu beneficiile acestei experienţe şi să nu mă gândesc deloc la ce ar putea să meargă prost.

Şi am ales să îmi umplu inima de iubire. De iubire pentru copilul meu, pentru divinitate, pentru viaţă. Şi cu recunoştinţă profundă pentru faptul a venit pe lume ca şi copil al meu, cu recunoştinţă pentru personalul medical care îşi face treaba în mod profesionist, rămânând în acelaşi timp, oameni. Cu recunoştinţă pentru VIAŢA însăşi.

Da, mi-am luat cu mine şi mici lucruri care să îmi menţină vibraţia pozitivă, lucruri şi mesaje care mă încarcă cu iubire şi cu recunoştinţă. Şi credinţa. Aşa cum o percept eu şi aşa cum o SIMT eu.

Mi s-a confirmat, încă o dată, că ceea ce dai, aia primeşti. Dacă dai bunăvoinţă şi un zâmbet sincer, primeşti bunăvoinţă şi un zâmbet sincer. Şi că poţi să dai doar ceea ce simţi în acel moment. Doar ceea ce eşti în acel moment. Dacă eşti iubire, dai iubire, primeşti iubire. Sub orice formă se manifestă ea. E chiar atât de simplu.

2). Al doilea motiv pentru care am vrut să împărtăşesc cu voi această experienţă este pentru că am vrut să vă spun că se poate ca lucrurile să meargă foarte bine şi în spitalele din România. Chiar se poate. Şi nu îi invidiez deloc pe cei care lucrează în acest sistem, pentru toţi banii pe care îi pot primi. Este o răspundere enormă pe care şi-o asumă permanent şi un flux continuu de pacienţi, fiecare în felul.

Vă mărturisesc că am văzut atâta bunăvoinţă, căldură, răbdare la personalul medical (şi nu, nu am împărţit „cadouri” în stânga şi în dreapta pentru a fi tratată mai bine). Şi am fost martora unor gesturi umane incredibile de solidaritate, empatie şi de iubire între oameni. Acolo toţi eram la fel. Toţi eram doar oameni. Fără vârstă, fără etnie, fără prejudecăţi. Doar oameni.

Pentru că toţi suntem UNUL. Toţi suntem un întreg, iar în astfel de momente conştientizăm asta mai mult ca oricând. Că toţi suntem UNUL.

 

Ce-ți doresc eu ție, azi de ziua ta, copile

Azi, de ziua ta, eu îți doresc să fii fericit! Atât.

Să faci ceea ce îți place în viață și ceea ce îți face sufletul să cânte.

Să îți urmezi visele, zburând acolo unde inima te cheamă.

Să simți până în măduva oaselor că trăiești.

Îți urez ca bucuria să te învăluie atât de profund încât să ai senzația că plutești. La propriu.

Să știi cum să treci cu grație peste încercările pe care viața ți le va așterne în cale. Nu să fugi de ele, ci să treci prin ele cu senintătate și încredere că tot ceea ce se întâmplă în viața ta este spre binele tău suprem.

Să știi că toate provocările peste care vei da sunt menite să te ajute să crești, să te dezvolți, să-ți întărești aripile.

Să-ți ții capul sus mereu, privind cu recunoștință și iubire spre cerul infinit.

Să te bucuri din tot sufletul de minunățiile acestei extraordinare călătorii numită viață.

Să te oprești uneori din tumultul vieții pentru a privi în tihnă un apus de soare mirific; să poposești sub un tei înflorit și să îți umpli plămânii de dulcea mireasmă a florilor de tei, în timp ce inima ți se va umple de recunoștință și bucurie.

Azi, de ziua ta, îți doresc să iubești din tot sufletul și cu toată ființa ta. Oameni, animale, natura. Divinitatea – așa cum vei alege tu să o percepi.

Îți doresc ca viața ta să fie una trăită în iubire și din iubire, indiferent cum va arăta ea.

Da, asta e ceea ce îmi doresc pentru tine, copil al meu – O viață trăită în iubire.

Pentru că… LOVE IS THE ANSWER TO ANY QUESTION. Always!!!

La Mulți Ani, copii ai lumii!

disney-680246_640

Lecţia nr. 3 – Happy by default

Acum ceva vreme purtam o discuție foarte interesantă despre fericire. Și persoana cu care vorbeam îmi zice la un moment dat: ”Știi, aș vrea să fiu mai happy. Așa… happy by default. Așa ca tine.”

”Eu sunt happy by default?”

”Da, ești happy mai mereu.”

”Mda, poate că sunt. Pentru că aleg să fiu. Nu îmi iese întotdeauna, însă aleg să fiu happy de câte ori pot.”

Mi-a plăcut atât de mult sintagma asta – ”happy by default” – încât mă tot gândesc la ea de atunci încoace.

Oare chiar sunt happy by default? Și dacă da, ce fac mai exact ca să fiu așa?

Iar răspunsul e: Sunt recunoscătoare. Ăsta e secretul meu – recunoștința! Practicată în fiecare zi. Fie că e vorba de un gând de recunoștință îndreptat către divinitate pentru că mi-a îngăduit să mă îmbarc în această călătorie extraordinară numită viață; fie că este vorba de un zâmbet cald sau o vorbă bună oferită celor cu care mă intersectez; fie o îmbrățișare caldă pentru a arăta cuiva că e important, că they matter; fie o lacrimă de bucurie pură în fața minunățiilor și grandorii naturii.

Lectia nr 3

Da, ăsta e secretul meu – recunoștința. Pentru fiecare experiență ce mi se așterne în drumul vieții, pentru că fiecare experiență are menirea de a mă învăța ceva. Pentru fiecare persoană cu care îmi intersectez existența – pentru un minut sau pentru o viață întreagă – pentru că fiecare în parte îmi servește de oglindă, putând astfel să mă ”văd” și să mă cunosc mai bine.

Și, cu fiecare zi care trece și cu cât devin mai recunoscătoare pentru ceea ce sunt deja și pentru tot ceea ce am deja, viața mea devine tot mai frumoasă. Iar eu tot mai fericită. Așa… happy by default.

Să nu credeți acum că nu am și eu parte de momente ”întunecate”. Le am. Frecvent. Dar, cu timpul și cu practica, am învățat să nu le mai dau amploare.

Am învățat să le primesc cu seninătate, să le îmbrățișez ca pe niște vechi prieteni care au venit în drumul meu pentru a-mi aduce aminte de ceva sau pentru a mă avertiza cu privire la anumite aspecte.

Le poftesc înăuntru, le dau voie să se manifeste în toată splendoarea lor (și, credeți-mă că sunt atât de intense încât mă fac K.O.), apoi le poftesc frumos să plece. Iar dacă nu mi-am învățat lecția pe care au venit să mi-o predea, știu că vor reveni.

Da, trăiesc la fel de intens și momentele ”întunecate”. Și mă doboară și mă copleșesc și pe mine. Dar, de acolo de jos, singura variantă viabilă este să mă ridic. Și să o iau de la capăt.

Și știu ce am de făcut pentru a mă ridica. Să practic recunoștința. Pentru tot ceea ce sunt și pentru tot ceea ce am. Pentru toate experiențele pe care le-am trăit și care m-au făcut omul care sunt azi. Pentru oamenii cu care am fost binecuvântată să îi întâlnesc. Pentru simplul fapt că trăiesc.

Și schimbarea opticii asupra lucrurilor ajută mult. Se spune că, dacă nu poți schimba o situație, schimbă-ți perspectiva asupra situației. Detașează-te și găsește acel lucru bun din ea. Un singur lucru bun. Unul singur – și e întotdeauna acolo. Întotdeauna.

Alt instrument pe care îl folosesc pentru a mă ”menține” happy e scrisul. Când scriu sunt fericită. Foarte fericită. În plus, scrisul e un foarte bun catalizator al emoțiilor.

Și ascult muzică. Iubesc senzația pe care o simt când las muzica să îmi invadeze întreg corpul. Și mintea. Și inima. Când simt cum notele și versurile îmi curg prin vene. Literalmente.

Și dansez. Și mă las purtată de magia muzicii. Când las muzica să preia controlul, iar eu doar o ascult. Și o urmez. Într-o împreunare deplină. Magică. Divină.

Și, de câte ori am ocazia port conversații profunde. Despre viață. Despre timp. Despre oameni. Despre efemeritate. Despre sensul vieții.

Și mai sunt lucruri pe care le fac pentru a fi fericită. Sunt lucruri mărunte, dar cu un impact atât de mare. Găsește-le și tu pe acelea care te fac să vibrezi, să simți că trăiești! Că trăiești de-adevăratelea! Acum și aici!

Da, sunt extrem de recunoscătoare pentru viața mea. Sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce sunt și pentru toată abundența din viața mea. Și asta mă face happy by default.

„Ochii, nu pot să mintă.” (34/42)

In deplin asentiment 💖. Multumesc!

Gandurile mele

mystical-portrait-of-a-girl-1344632_960_720

Doi ochi caut. Doi, de toți … Nu mai mulți, căci mi-e de-ajuns.

Culoarea nici nu mai contează, poate fi oricare atât timp cât vor deschide o poartă către un suflet liber. Atât timp cât mă vor invita să cunosc ce se află în spatele lor.

Dă-mi o secundă să mă pierd în ei și voi cunoaște eternitatea. Îmi va fi de ajuns pentru a nu-i uita niciodată.

Închde-i din când în când pentru a înțelege povestea lor. Pentru a-mi dori să am grijă de ei, să-i protejez.

Clipește, pentru a aprinde flacăra iubirii din mine. Pentru a-mi dori să lupt, ca să mențin în viață acea flacără.

Doi ochi care să verse lacrimi atunci când simt să o facă, care să nu ascundă după o mască în momentele triste ale vieții.

Doi ochi care rămân neclintiți atunci când ceva se apropie de ei. Care nu arată teamă, deși se…

Vezi articol original 77 de cuvinte mai mult

Lecţia nr. 2 – Ascultă-ţi inima

Lectia nr 2

Recunosc că sunt începătoare în treaba asta cu ascultatul inimii.

Pentru că întreaga viaţă mi-am trăit-o, până nu demult, cerebral. Filtram totul prin minte. De la deciziile minore de zi cu zi, până la deciziile majore din viaţă pentru care ar fi fost nevoie de mai multă „simţire” decât raţiune pentru a fi luate.

Nu vreau să bat însă monedă pe acest aspect. E felul în care am funcţionat atâţia ani – prin mintea mea. Faptul în sine nu e bine sau rău, pur şi simplu e. Şi îl observ, fără a-l eticheta în vreun fel.

Şi funcţionând eu aşa, lucrurile se întâmplau după voia mea. Da, am bune abilităţi de planificare, organizare şi supraveghere. Şi viaţa mea era „perfectă”. Atât de „perfectă” încât uneori mă întrebam „eu unde sunt în viaţa mea?”. Dar mă redresam repede, uitam întrebarea şi îmi continuam trecerea „prin viaţa” mea perfectă.

Şi subliniez „prin viaţă” pentru că asta făceam. Treceam prin ea. Nu o trăiam. Doar treceam prin ea. Şi eram mulţumită că totul mergea conform planificării.

Până într-o zi, când am fost întrebată „Ce vrei tu, cu adevărat, Cami?”. Întrebarea mi-a fost pusă în engleză şi cred că redă un pic mai bine sensul: „What do you really want, Cami?”

Am fost atât de şocată şi de bulversată de această întrebare, încât m-am blocat şi nu am putut să răspund nimic. Nici măcar un sunet nu a ieşit din gura mea.

Şi întrebarea s-a repetat: „What do you REALLY want, Cami?”. Obsesiv. Abia după câteva zile am reuşit să spun şovăitor un „Nu ştiu…”.

„Întreabă-ţi inima”, mi s-a spus.

„Şi cum fac asta? Inima mea nu vorbeşte. Doar mintea ar putea să îmi dea un răspuns.”

„Întreabă-ţi inima”, a repetat.

Şi am întrebat-o. Şi mi-a răspuns. Încet, timid, temătoare. Dar a răspuns.

„Deci, Cami, ce vrei să faci CU ADEVĂRAT?”

„Să scriu. Să îmbrăţişez. Să iubesc. Asta e ceea ce vreau să fac CU ADEVĂRAT.”

„Bun. Fă asta.”

Iar acum scriu. Şi îmbrăţişez. Şi iubesc. Iar inima mea cântă. Iar eu simt cum căldura şi bucuria îmi invadează fiecare celulă din corp.

Îţi mulţumesc din nou şi sunt recunoscătoare pentru întrebare. O întrebare pe care am iubit-o, am urât-o şi am iubit-o din nou. Am urât-o din tot sufletul pentru că părea atât de simplă şi de naturală, iar eu nu aveam un răspuns la ea. Dar acum am. Şi fac ceea ce îmi aduce bucurie şi imi face inima să tresalte.

Şi am iubit-o din nou cu intensitate pentru că m-a redat pe mine mie-mi. M-a readus la esenţa mea, la acele daruri care ne sunt date pentru a ne împlini misiunea pe acest pământ.

„Ascultă-ți inima, mi s-a spus. Ea vorbeşte. Tu doar trebuie să o asculţi.”

Mulţumesc!

Scrisoare de la Dumnezeu pentru tine

Cu profunda recunostinta. Multumesc, Steliana!

learn to live

770ba9fac1b1ff338b8463836b9cdd81.jpg

Țin la tine, omule drag! 

Iubesc felul în care zâmbești plăpând la auzul încurajărilor pe care mi le-ai cerut aseară, rugându-te, cele pe care i le-am șoptit mamei tale să ți le transmită. 

Iubesc felul în care te imaginezi a fi doctor, polițist, profesor sau chiar mecanic. Cu multă încredere, îți spun să continui să muncești. Te așteaptă surprize frumoase. 

Iubesc felul în care glumești și râzi cu prietenii tăi. Tânjesc după fericirea ta! 

Iubesc felul în care iubești. Oferă cât mai multă dragoste celorlalți oameni, ai un izvor infinit la mine din care poți să îți hrănești sufletul la rândul tău. 

Iubesc felul în care cânți, felul în care dansezi și te distrezi. Sunt aici și mă bucur alături de tine. 

Iubesc felul în care îți creezi propria lume în imaginația ta. Acolo ești tu, fără măști, și ești apreciat de toți, însă vreau să îți spun că pentru…

Vezi articol original 338 de cuvinte mai mult