Vino în lumea mea!

intrare gradina 2

Da, chiar așa, te invit în lumea mea! Te invit în lumea pe care o construiesc pentru mine și pentru copilul meu! Te invit să vezi lumea cu alți ochi! Dintr-o altă perspectivă. Având o altă viziune asupra vieții.

Pentru că asta înseamnă lumea mea – viața văzută dintr-o altă perspectivă. Cu ochelari roz, dacă vrei. Asta nu înseamnă că eu trăiesc într-o altă realitate decât tine, ci pur și simplu că aleg, în mod conștient, să o percep altfel.

Și te invit să faci și tu la fel. Să vezi viața dintr-un alt unghi. Printr-un alt filtru, dacă vrei. Unul pozitiv. De ce ai face asta? Pentru că o atitudine pozitivă în fața vieții face minuni. Și tu știi asta!

Hai să îți povestesc mai multe despre lumea mea. În lumea mea e soare, e lumină, e căldură. În lumea mea e liniște, e pace, e fericire. În lumea mea viața e trăită intens, cu bune, cu rele, cu bucurii, cu tristeți, cu împliniri și eșecuri. Lumea mea nu e una ideală, dar e una în care după fiecare furtună ȘTIU că va ieși întotdeauna soarele. Sau măcar luna.

E o lume în care inima, mintea și corpul sunt aliniate, merg în aceeași direcție. Nu întotdeauna reușesc asta, recunosc. Dar după fiecare nereușită, o iau de la capăt. Din nou și din nou. Și învăț din mers să îmi ascult inima, pentru că, da, inima știe mai bine.

E o lume în care aleg în fiecare moment cu ce îmi hrănesc mintea, sufletul și corpul. Da, și corpul, pentru că toate formează un întreg, acel întreg numit ”eu”.

Am auzit zilele trecute, la un eveniment, că hrana este informație. Și așa și este – hrana este informația pe care EU ALEG să o consum. La fel cum informația e, la rândul ei, hrană pentru minte, iar emoțiile sunt hrană pentru suflet.

Și atunci, de ce să nu aleg hrana cea mai bună? De ce să nu optez pentru o hrană sănătoasă, pentru o informație pozitivă, de calitate? Da, eu asta fac în lumea mea – ALEG mereu cu ce îmi hrănesc mintea, trupul și sufletul.

Nu, nu e ușor să fac asta. Nu e ușor deloc, dar e simplu. Eu învăț în fiecare zi să fac asta. Și să îmi ascult corpul și inima. Și, da, mă repet, inima știe mai bine. Nu e ușor pentru că uneori, ca să rămân în lumea mea, mă mențin pe margine, ca simplu observator al evenimentelor. Și asta se poate interpreta ca lipsă de interes. Dar nu e. E doar lipsă de implicare emoțională directă. Non-reacțiune, dacă vrei. Aleg să nu preiau asupra mea emoțiile negative și modelele de comportament ale celorlalți. Empatizez, desigur că o fac, și fac tot ce pot pentru a da o mână de ajutor sau un sfat când e cazul, dar rămân pe margine.

Lumea mea nu înseamnă că îmi creez o altă realitate, ci înseamnă că eu aleg, în fiecare moment, care e perspectiva mea asupra realității. Înseamnă cum aleg eu să văd și să interpretez ceea ce se întâmplă în exteriorul meu. Pentru că nu avem niciun control asupra evenimentelor exterioare. Putem doar să controlăm felul în care noi reacționăm la acestea.

Și mai știu ceva, un secret pe care îl împărtășesc cu tine: ”o dată ce îți schimbi perspectiva asupra lucrurilor, lucrurile în sine încep să se schimbe” (Wayne Dyer). Deci, poate putem într-un fel să influențăm (atenție! să influențăm, nu să controlăm) lucrurile exterioare și întâmplările ce vin asupra noastră.

Da, lumea mea presupune un exercițiu de voință, pentru că nu e ușor ca atunci când lucrurile merg prost și când ai impresia că totul se năruie, să ai puterea de a căuta acel grăunte de bine din situație. Acel grăunte care uneori e un fir de nisip… Dar el există! Întotdeauna! Sub diferite forme, dar există! Și e al naibii de greu de găsit uneori. Și pare atât de nesemnificativ în comparație cu efectele negative ale situației. Dar el există și semnifică faptul că, până la urmă totul va fi bine, într-un fel sau altul. Înseamnă că ai avut o lecție de învățat, dar dacă îl găsești ai trecut testul. Și poți să te bucuri. Până la următorul test. Și tot așa.

Eu fac asta – caut mereu grăuntele acela. Partea pozitivă a fiecărei întâmplări. Aleg să văd care e lecția pe care o am de învățat de fiecare dată. Și să fiu recunoscătoare că mi-a fost trimisă. Pentru că nimic nu e întâmplător. Experiențele, testele, oamenii ce sunt trimiși în viața noastră, vin cu un scop – și anume să ne învețe ceva. Să ne ajute să creștem, să evoluăm. Ca oameni. Ca ființe divine, perfecte ce suntem. Iar dacă nu învățăm din prima, repetăm testul. Din nou și din nou, până învățăm.

Și acum îți propun ceva. Îți împrumut ochelarii mei roz pentru o zi. Doar o zi! Te provoc ca pentru o singură zi să porți ochelarii roz și, indiferent ce ți-a pregătit viața pentru ziua respectivă, să vezi mereu partea bună a lucrurilor, să găsești acel grăunte de bine în tot, dar în absolut tot ce ți se întâmplă în acea zi.

Indiferent prin ce treci în acea zi, să iei lucrurile cu calm, cu detașare, cu răbdare și bunăvoință. Vezi cum te simți. Observă care e starea ta de spirit când porți ochelarii roz. Și, dacă îți place, confecționează-ți singur/ă o pereche. Eu o să îi vreau pe ai mei înapoi.

Te îmbrățisez!

PS: Dacă ți-am trezit curiozitatea legat de lumea mea, îți pun la îndemână și 7 Strategii Pentru Mintea Curată Și Starea De Bine. Lectură plăcută, vezi ce ți se potrivește și APLICĂ! Aceasta e cheia – APLICĂ!

 

Arta recunoştinţei

Azi vreau să împărtăşesc cu voi o experienţă absolut uimitoare pe care viaţa mi-a trimis-o în dar: PRACTICAREA RECUNOŞTINŢEI. Sau mai bine zis, arta de a fi recunoscător.

Acum mai bine de o lună am început acest exerciţiu extraordinar (pentru că iniţial a fost un exerciţiu înainte să devină o practică) – recunoştinţa, la recomandarea unui bun prieten. Şi, sârguincioasă cum mă ştiţi, am practicat în fiecare zi recunoştinţa. O recunoştinţă reală, profundă, autentică. Timp de 10 minute pe zi. E tot ce e nevoie pentru a fi recunoscător – 10 minute pe zi. Aşadar, fie dimineaţa, fie seara, în funcţie de programul zilnic, îmi luam cele 10 minute de linişte, în care să fiu doar eu cu mine şi eu cu Dumnezeu şi mă cufundam în recunoştinţă. Luam pixul şi Jurnalul Recunoştinţei (poate fi orice caiet sau carnețel pe care să îl folosiți în acest scop) şi scriam. 5 lucruri pentru care sunt recunoscătoare în ziua respectivă. Dacă scriam dimineaţa, acele 5 lucruri puteau fi din experienţele din ziua precedentă.

5 lucruri. Atât. 5 lucruri pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu sau Universului pentru că mi le-a trimis. Fie că este vorba despre o plimbare prin parc, de mirosul teilor înfloriţi, de o întâlnire neaşteptată sau de bucuria de a fi în viaţă, de a simţi, de a iubi. Şi, în special, pentru sănătate şi pentru copilul minunat pe care îl am şi pentru oamenii excepționali care mi-au ieşit în cale în călătoria asta extraordinară numită viaţă.

La început, exerciţiul poate părea puţin dificil. Şi pentru mine a fost. Când te aşezi prima dată pentru a scrie, nu prea ştii ce să aşterni pe hârtie. Pentru că nu pot fi lucruri generale. Fiecare din cele 5 lucruri pentru care eşti recunoscător în ziua respectivă e recomandat să fie descris cât mai specific şi mai detaliat.

Haideţi să vă destănui ce am scris eu într-una din zile, ca să vă faceţi o idee:

Azi sunt recunoscătoare pentru:

            – Că am simţit mirosul incredibil al teilor înfloriţi.

            – Că am petrecut momente uimitoare cu copilul meu – jucându-ne, îmbrăţişându-ne, spunându-i că este iubit.

            – Că am nişte părinţi extraordinari care sunt mereu alături de mine şi mă iubesc necondiţionat.

            – Cafeau delicioasă însoţită de conversaţii senzaţionale.

            – Că azi am avut grijă de corpul meu şi am ales ceea ce este mai bun pentru el – apă şi mâncare sănătoasă.

Care sunt rezultatele acestei experienţe? Nici nu pot să vă descriu foarte bine în cuvinte. O stare de bine, de linişte, de armonie în suflet, de mulţumire cu ceea ce există deja în viaţa mea, de bucurie la gândul atâtor binecuvântări ce mi-au fost trimise, o atitudine pozitivă în faţa provocărilor zilnice, un zâmbet larg şi o privire caldă – ca să enumăr doar câteva. Şi toate acestea au pornit din interior, din sufletul meu pe care l-am hrănit zilnic cu recunoştinţă, cu gânduri bune, cu iubire. Apoi, odată ce inima mi-a fost plină de iubire, beneficiile recunoştinţei s-au răsfrânt şi în lumea exterioară. Momente senzaţionale petrecute cu cei dragi, întâlniri neaşteptate cu prietenii, proiecte profesionale noi, feedback incredibil de la cei cu care mă intersectam profesional – oameni pe care îi vedeam pentru prima şi poate pentru ultima dată, o energie debordantă şi o dorinţă nestăvilită de a fi de ajutor. Pentru că, aşa cum ştiţi deja, atragem în viaţa noastră ceea ce suntem şi nu ceea ce ne dorim.

Da, atragem în viaţa noastră ceea ce suntem… Şi atunci de ce să nu FIM ceea ce ne dorim să atragem? Vrem să fim respectaţi, mai întâi să respectăm. Vrem să fim apreciaţi, haideţi să apreciem noi întâi. Dorim să fim iubiţi, HAIDEŢI SĂ IUBIM! Pentru că la iubire se rezumă totul, pentru că TOTUL E IUBIRE! Din iubire am fost plămădiţi şi în iubire ne voi întoarce acasă după ce călătoria noastră pe acest pământ se va sfârşi. Iar recunoştinţa, din punctul meu de vedere, e doar o altă cale de a accede la iubire. De a ne întoarce la iubire. La acea iubire divină, nesfârşită şi necondiţionată! Deci, HAIDEŢI SĂ IUBIM! Noi între noi şi noi pe noi înşine! Şi să fim recunoscători ÎN FIECARE ZI pentru toate minunăţiile ce ne-au fost aşternute în cale!

thank you

Viața ca un montagnes russes

Viața e ca un montagnes russes de sentimente

Un amalgam de emoții…

Vii, intense, nestăvilite…

 

Viața e ca un montagnes russes de iubiri

De tine, de mine

De noi.

 

Viața e ca un montagnes russes de urcușuri și coborâșuri

Acum ești sus, pe culmile extazului,

Acum ești jos, în ghearele agoniei.

 

Viața e ca un montagnes russes de trăiri intense

De întâmplări ce se succed rapid

De mâini calde și obraji îmbujorați.

 

Viața e ca un montagnes russes de … viață.

montagnes russes 1

E ok să fii altfel!

Chiar e!!!  E mai mult decât ok să fii un ”ciudat” în ochii celorlalţi.

Timp de mai bine de 30 de ani mi-am însuşit şi m-am comportat conform normelor dictate de societate. „Nu e frumos să faci asta”, „Nu e bine să faci cealaltă”,  „Oamenii serioşi nu se comportă aşa”, „Hainele tale nu sunt adecvate acestei situaţii” şi multe, multe altele. Le ştiţi prea bine. Şi poate le şi folosiţi.

Şi eu le foloseam. Frecvent. Mai întodeauna. Şi când „îndrăzneam” să scot capul din pătrăţelul care îmi era destinat, întotdeauna se găsea cineva să îmi spună că nu e „normal” şi nu e „adecvat” ceea ce fac. Fie că era vorba de o idee pe care doream să o pun în practică, fie că era vorba despre un anumit comportament sau atitudine pe care doream să o adopt. Sau pur şi simplu despre alegerile vestimentare. Întotdeauna se găsea cineva să îmi spună că nu se poate. Sau că nu pot.

De ce făceau asta? Din cele mai variate motive, plecând de la cele mai bine intenţionate şi până la cele maliţioase.Motivele lor mai puţin contau. Conta efectul pe care aceste lucruri le-au avut asupra mea şi anume – de renunţare. Am renunţat să mai încerc să fac. Am renunţat chiar şi la gândul că aş putea să fac. Ceva. Orice. Şi am intrat frumos „în rând” şi m-am comportat „normal”.

Dar ce înseamnă „normal”? Pentru că acest „normal” poate însemna lucruri diferite la oameni diferiţi. Poate normal pentru mine e să port un pantof roz şi altul albastru când ies la plimbare! Şi care ar fi problema dacă aş face-o? Atâta timp cât asta îmi aduce o fărâmă de bucurie în suflet şi nu răneşte pe nimeni, de ce nu aş face-o?!

Poate „normal” pentru mine înseamnă să ies afară pe o ploaie torenţială şi să mă bucur din tot sufletul de senzaţia răcoritoare pe care mi-o oferă şiroaiele de ploaie gonind pe faţa mea.

E „normal”?! Pentru mine da! Acum da! Pentru mine „normal” înseamnă să fii fericit, să simţi bucurie prin toţi porii, să te bucuri de un moment de linişte deplină, să petreci clipe de neuitat alături de familie sau de prieteni, să conversezi cu Dumnezeu. Normal pentru mine înseamnă să fiu aliniată – inimă, minte, trup. Într-o simbioză perfectă. Fără a simţi nevoia unei validări externe. Fără a simţi nevoia să urmez nişte tipare care nici măcar nu sunt ale mele.

Credeţi-mă pe cuvânt! E ok să ieşi din tipare! E extraordinar să ieşi în ploaie când toarnă cu găleata şi simţi nevoia să te răcoreşti. Sau poate vrei doar să simţi mângâierea apei pe asfaltul încins. Fă-o! Nimeni nu te opreşte! ABSOLUT NIMENI! Doar mintea ta şi aşa zisele „norme de conduită” împrumutate de la alţii. Şi, în final, ce se poate întâmpla dacă stai în ploaie şi te bucuri ca un copil de picurii cristalini de ploaie? Te vei uda. Haine se schimbă, părul se usucă, dar senzaţia cu care vei rămâne în suflet e de neuitat! Pe încercate!

Aşadar, scoateţi creioanele colorate de la naftalină şi COLORAŢI-VĂ VIAŢA! Indiferent ce înseamnă asta pentru voi!

creioane colorate

A trăi cu sens

 

La prima vedere pare un clișeu, nu-i așa? Da, așa pare. Și totuși nu e. A trăi cu sens înseamnă să ai o misiune în viață, o misiune pe care să alegi să o urmezi. Cu toții avem o misiune. Cu toții avem un scop în călătoria aceasta minunată numită viață. Doar că nu ne ascultăm și nu ne urmăm chemarea. Nu ne ascultăm inima. Oh, fericiți cei ce își ascultă inima!

Sensul în viață nu este ceva ce trebuie căutat în ceilalți, în împrejurări sau în exteriorul nostru. El se află înăuntru ființei noastre. E sădit cu multă iubire de Creatorul nostru și e lăsat să crească. Dar trebuie să îi permitem să crească, să se dezvolte. Nu mă pot gândi la o viață mai frumoasă decât cea trăită cu sens, urmând misiunea ce ne-a fost încredințată încă de la naștere.

Da, e greu să facem asta uneori; e îngrozitor de greu. Din diverse motive… din lipsă de încredere în forțele proprii, din lipsă de iubire față de noi, față de ceilalți, din frica de a nu greși, de a fi desconsiderați de ceilalți, de a nu fi judecați, de a nu dezamăgi (pe noi și pe ceilalți) și lista poate continua. Și știu cum e. Oh, cum știu cum e! Le-am trăit pe toate. Și multe, multe altele, până să mă decid să îmi urmez misiunea. A fost nevoie întâi să învăț toate lecțiile necesare pentru a ajunge aici – lecția frustrării, a stresului, a lipsei iubirii și a stimei de sine, a lipsei iubirii față de ceilalți, a lipsei încrederii în mine, în ceilalți, în Dumnezeu. Am trecut prin toate etapele negării și victimizării: nu aud, nu văd, nu știu, nu pot, nu vreau… Și am atins punctul cel mai de jos – m-am pierdut pe mine, nu mai știam cine sunt, ce vreau, ce îmi place, care e sensul meu în această lume. Și eram nefericită! Îngrozitor de nefericită! Și goală pe dinăuntru! În exterior lucrurile păreau OK, dar pe dinăuntru eram … moartă …. Apoi, încet, încet, am luat mătura și fărașul, am adunat bucățelele în care mă spărsesem și am început să mă reconstruiesc. Încet, conștient, asumat. Și ascultându-mi inima. Iar rezultatele nu au întârziat să apară. Unul câte unul. Schimbându-mă pe interior, lucrurile exterioare au început și ele să se schimbe. În bine. În tot mai bine. Iar acum mă simt VIE, sunt FERICITĂ! Pentru că am ales să îmi urmez inima și să trăiesc cu sens! Ceea ce vă îndemn și pe voi să faceți. Trăiți cu sens! Conștient, responsabil, asumat.

DSCN1914

 

Puterea exemplului

Cu toții ne-am dorit măcar o dată să fim un exemplu pentru cineva. Și în multe din aceste cazuri, ne-am dorit să fim un exemplu pentru copiii noștri. Și, într-adevăr, cum am putea mai bine să îi învățăm lecțiile vieții decât arătându-le. Gandhi spunea ”Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume”. Fii tu exemplul pe care copilul tău să îl urmeze. Fie că este vorba despre comportament, principii, obiceiuri sănătoase sau atitudine pozitivă. Cum poți să transmiți bucurie celorlalți, dacă tu nu ești plin de bucurie? Cum îi poți face fericiți pe ceilalți dacă tu nu ești fericit? Cum să îți înveți copiii să aibă o percepție frumoasă, pozitivă asupra lumii dacă tu ești un pesimist convins? Cum poți să îți educi copilul să facă alegerile alimentare sănătoase, dacă te vede pe tine că mănânci lucruri nesănătoase?

Așa că, la punctul 1 din agenda de zi, scrie ”azi lucrez la și cu mine însumi/ însămi pentru a fi un exemplu mai bun pentru copilul meu” și vezi unde trebuie să lucrezi – la atitudine, la comportament, la obiceiuri sănătoase. Câte un pas pe zi. Asta e tot ce e nevoie. Pentru că nu putem să le oferim celorlalți ceea ce nu avem, ceea ce nu suntem. Și depinde NUMAI DE NOI să avem și să fim tot ceea ce putem mai bun, mai frumos. Cea mai bună versiune a noastră. Noi în versiunea ideală, dacă vrei. Da, SE POATE! Cu un pas mic în fiecare zi. ÎN FIECARE ZI!!!

De asemenea, putem să fim exemple pentru cei de lângă noi, pentru comunitate. Trebuie doar să vrem. Și să facem acele lucruri mărunte care fac diferența, fie că este vorba despre economisirea resurselor planetei, de selectarea gunoiului, de menținerea curățeniei stradale. Eu o fac! Și, trebuie să recunosc că mă simt extraordinar de bine când fac asta! Și e un efort atât de mic (închiderea robinetului în timp ce mă spăl pe dinți și pornirea lui doar la clătire, baterii și becuri colectate la punctele special amenajate din supermarketuri, hârtia și plasticul aruncate în tomberoanele corespunzătoare, medicamentele expirate predate farmaciilor).

Totul începe cu puterea exemplului dat de UN SINGUR INDIVID! De ce să nu fii tu acela?! Gândește-te la asta și fii un exemplu pentru copilul tău/ copiii tăi și pentru comunitate!

puterea exemplului

În vizită la Castelului Károlyi din Carei

Când boala vine …

Când asupra noastră vine boala, să ţinem minte un singur lucru: NU SUNTEM SINGURI!

În urmă cu trei săptămâni am făcută pneumonie. Cu tot tacâmul: tuse, febră şi toate celelalte simptome aferente. Iar ca bonus, am rămas şi fără voce. Deloc. Vreo 5 zile. Ceea ce vreau să vă povestesc este că, atunci când boala era la apogeu, după vreo 3 zile în care ad-literam nu am reuşit să mă ridic din pat şi după alte 5 zile de antibiotic şi alte medicamente pentru răceală şi după tot atâtea nopţi nedormite, am clacat … organismul meu a cedat efectiv şi nu a mai tolerat medicamentele… Îmi amintesc perfect noaptea de cumpănă când i-am cerut ajutorul lui Dumnezeu. Pentru ca ajunsesem la capătul puterilor. Nu ştiu dacă aţi ajuns vreodată în acel punct în care efectiv ŞTII că nu mai poţi, dar dacă aţi ajuns, ştiţi cum e. De multe ori spunem că nu mai putem, dar de puţine ori chiar ŞTIM şi SIMŢIM asta. În acel punct mă aflam eu când L-am rugat cu lacrimi fierbinţi pe Dumnezeu să mă ajute, să îmi călăuzească paşii spre ce să fac şi să îmi ia din suferinţă. Nu aş putea să vă explic în cuvinte, însă în acel moment am simţit că nu sunt singură şi că există o forţă călăuzitoare şi atotiubitoare mai presus de noi toţi. De a doua zi am început perfuziile. 7 zile x 2 perfuzii pe zi. 4 branule. 15 înţepături şi tot atâtea vânătăi (se pare că venele mele fug de ace, iar când sunt prinse, de supărare se sparg). A început apoi tusea de eliminare. Ziua şi noaptea. Încontinuu. A doua noapte după începerea tratamentului cu perfuzii a fost o MAAARE piatră de încercare pentru mine. Am tuşit toată noaptea. Fără întrerupere. Spre dimineaţă eram pur şi simplu epuizată de la efortul de a tuşi. Şi iar L-am rugat cu lacrimi fierbinţi pe Dumnezeu să ia paharul acesta de la mine. Şi l-a luat. Din dimineaţa următoare, lucrurile au început să se aşeze. Pic cu pic. Începeam să mănânc după o săptămână în care nu mâncasem nimic.

Nu suntem singuri! Niciodată! Nici măcar o secundă! Cineva acolo sus veghează asupra noastră. Şi eu cred că atunci când avem nevoie să învăţăm ceva, Dumnezeu ne trimite câte o lecţie. Din nou şi din nou până o învăţăm. Şi lecţia asta mi-a mai fost predată. Dar am refuzat cu îndârjire să o învăţ. Şi atunci mi s-a predat din nou, mai intensiv de data asta.

Mai cred că bolile fizice îşi au rădăcina în trăirile noastre interioare. Atunci când avem trăiri şi sentimente negative, acestea se revarsă în exterior, într-un fel sau altul. La mine aşa a fost – conflictele mele interioare, dorinţa de a face prea mult într-un timp prea scurt, au întâlnit circumstanţele exterioare propice bolii. Şi mai cred că a fost o lecţie pe care trebuia să o învăţ ACUM. Pneumonia asta a fost pentru mine şi o refulare, o pauză de la viaţă … eram obosită, epuizată şi fizic şi psihic şi nu vedeam nicio soluţie pentru a lua o pauză. Aşa că data viitoare voi fi mai atentă la ceea ce îmi doresc, pentru că s-ar putea să mi se împlinească.

Când boala vine, nu ne putem opune, dar putem să reacţionăm într-o manieră pozitivă la ea. Aşa că, data viitoare când boala vine, haideţi să nu ne supărăm pe ea, să nu ne victimizăm şi să ne întrebăm „de ce mie mi se îmtâmplă asta?”, ci să o „îmbrăţişăm” şi să-i mulţumim pentru că ne-a adus o lecţie preţioasă de învăţat. Nu zic că e uşor să facem asta, ba din contră este extrem de greu. Dar să nu uităm că NU SUNTEM SINGURI!!! Cere şi ţi se va da! Cere cu sufletul curat şi cu inima deschisă pentru a-L primi în ajutor pe Dumnezeu. Şi vei primi. Într-un fel sau altul.

 

poza cand boala vine

Ziua 5 de perfuzii. În primele zile nu am reuşit să fac altceva decât să continui să respir… Abia din ziua 5 am început să gândesc şi să simt din nou.