To be or not to be… happy? – That is the question

blueberries poza articol To be or not to be happy

A fi sau a nu fi fericit – aceasta-i întrebarea.

Dar, oare, putem noi alege dacă să fim sau să nu fim fericiţi? Oare, chiar putem?

“- Cami, vrei afine?

– Da, te rog.

– Uite, poftim una. E suficient.”

Uite o situaţie în care am putut să aleg:

  1. Iau afina şi îi mulţumesc pentru că a ales cu grijă cea mai mare afină şi mi-a dat-o mie.
  2. Iau afina (deci oricum iau afina :P) şi mormăi nemulţumită că, deşi avea un bol plin de afine, mie îmi dă numai una.

Ghici ce am făcut? Varianta 1, desigur – am luat afina şi i-am mulţumit pentru atenţia cu care a ales cel mai frumos şi mai mare fruct din bol şi mi l-a dat mie.

Nici măcar nu m-a interesat motivul pentru care persoana din faţa mea, ce era în posesia unui bol plin de afine, a ales să îmi dea o singură bucată.

Poate ţi se pare stupid exemplul meu, însă cred că ilustrează foarte bine faptul că putem alege perspectiva din care privim acţiunile celorlalţi. Acţiuni care de foarte puţine ori au legătură cu noi. Ci cu ei. Cu cei care le fac. Pentru că poţi să vezi, să faci, să oferi DOAR ceea ce ai în tine.

Pentru mine asta înseamnă să aleg să fiu fericită – să aleg (ei, nu reuşesc întotdeauna, dar fac asta ori de câte ori pot) să văd partea pozitivă din fiecare experienţă, să văd mereu fărâma de frumos din fiecare.

Şi nu, asta nu înseamnă deloc „să întorc şi celălalt obraz” atunci când cineva abuzează de bunăvoinţa mea, ci pur şi simplu să am o optică pozitivă asupra lucrurilor. Să aleg să văd ce e bun şi frumos, fără a judeca, fără a pune etichete şi fără să mă aştept ca persoana din faţa mea să îmi răspundă cu aceeaşi monedă. Conştientă fiind că fiecare experienţă, fiecare întâmplare, fiecare om a fost atras în viaţa mea în exact momentul oportun pentru ca eu să învăţ ceva. Despre mine.

Chiar în momentul în care am scris acest articol (da, sunt de modă veche – iubesc să scriu cu pixul pe hârtie pentru că astfel simt cum toate cuvintele pur şi simplu curg din mine), mă aflam într-un aeroport unde ştiam că urmează să petrec 5 ore singură. Şi aveam de ales:

– fie mă îmbufnez că am atâta de aşteptat şi mă agit gândindu-mă ce voi face atâta timp,

– fie pot să mă bucur de acele momente de singurătate, de linişte, de pace (şi, da, chiar am simţit că acele ore au trecut ca nişte momente).

Mai are rost să te întreb ce crezi că am făcut? 🙂 – varianta a doua, desigur.

Şi am avut parte de nişte ore extraordinare. Eu cu mine. Am avut timp să scriu, să vorbesc cu cei dragi, să citesc, să zâmbesc necunoscuţilor, să îmi ofer ajutorul, să beau o apă rece ca gheaţa şi să am nişte clipe de instrospecţie şi reflecţie foarte bune.

Am ales să conştientizez cât e de frumoasă această călătorie pe care o numim viaţă şi cât e de plină de experienţe din cele mai variate şi din cele mai colorate.

Da, ăsta e principiul în funcţie de care privesc şi primesc experienţele ce mi se aştern în cale – aleg să văd grăuntele de bine şi de fărâma de lumină din fiecare situaţie.

Aleg să nu mă concentrez pe aspectele negative ale unei situaţii/ experienţe/ persoane, ci pe aspectele pozitive. Care sunt acolo. Întotdeauna.

Aleg să vorbesc despre ceea ce e frumos în viaţa mea, decât să mă tot învârt în jurul a ceea ce nu funcţionează.

Aleg să interpretez situaţiile ÎN FAVOAREA mea şi nu în defavoarea mea.

Şi asta îmi aduce stare de bine şi bucurie în suflet. Iar bucuria duce la instalarea stării de fericire. Pentru că fericirea e o stare. E o stare care există în noi, o stare de spirit pe care fiecare dintre noi o putem accesa. Oricând. În orice moment.

Deci, da, aleg să fiu fericită în fiecare moment în care pot face asta!

Tu ce alegi?

Anunțuri

Azi… despre demoni

dark water

Mă bucur că m-am întors… Mă bucur mult! Unde am fost plecată? Prin tenebre…. prin tenebrele minții… prin tenebrele sufletului…

Nici măcar nu am mai scris în tot acest timp… nimic… nici măcar un cuvânt… God, cât mi-a lipsit să scriu!

Ce m-a oprit din a scrie… aș putea înșirui o grămadă de factori externi, de la mediu și până la lipsa de timp, însă aș ști că mă mint singură… It was me, all me. Eu m-am cenzurat singură. În mod voit și conștient. De ce Dumnezeu am făcut asta? Poate pentru că mi se părea că sunt prea fericită, pentru că prea făceam ce îmi place, pentru că mi se părea că e oarecum nedrept să fiu happy într-o lume tristă și plină de nenorociri.

Prin urmare, m-am adaptat. Și am devenit nefericită. Iar. Și am început să mănânc compulsiv. Iar. Și să fac shopping necontrolat. Iar. Și să mă opresc din a face acele lucruri care îmi bucură inima și o fac să vibreze. Iar.

Și, ghici ce, nu-mi place deloc asta. Și totuși am continuat să merg în această direcție… pedepsindu-mă… Pentru că asta am făcut – m-am pedepsit pentru că mă simțeam vinovată pentru că sunt happy într-o lume tristă, și pentru că aveam impresia (subliniez aveam impresia) că fericirea mea deranjează.

Dar știi ceva, e alegerea fiecăruia cum reacționează în situațiile pe care viața i le așterne – abordând postura de victimă sau asumându-și rolul de creator. La fel cum e răspunderea fiecăruia ceea ce simte și cum acționează.

Vezi, asta mi-e mie mai greu să înțeleg – că NU E RĂSPUNDEREA MEA ceea ce gândesc sau simt alții vizavi de mine! Pentru că e vorba de filtrele, experiențele și viziunile fiecăruia asupra vieții, asupra binelui și a răului, asupra a ceea ce e normal sau asupra felului în care trebuie să fie trăită viața. Și nu e răspunderea mea cum se comportă ceilalți ca urmare a felului în care sunt eu.

Răspunderea mea e să fiu EU! Autentică! Cu bune și cu rele. Cu părțile mele de lumină și cu cele de întuneric.

Răspunderea mea e doar față de MINE! Față de inima mea, față de mintea mea, față de trupul meu. (Aici aș vrea să fac o mică paranteză – răspunderea mea e și față de copilul meu, de divinitate, așa cum o percep eu, față de umanitate, de planetă, însă în scopul articolului mă rezum la răspunderea față de mine).

Și da, poate părea egoist la prima vedere, doar că am ajuns la concluzia că atunci când îi pui mereu pe ceilalți înaintea ta, creezi o plasă de așteptări și dorințe de recompensă din partea lor, conștient sau nu, ceea ce duce la frustrări (o dată pentru că ceilalți nici măcar nu își dau seama că ai aceste așteptări de la ei, și pe de altă parte, deoarece ei nu sunt aici ca să îți împlinească ție dorințele, nici nu ar avea cum să facă asta, și în plus, le au și ei pe ale lor) și la tensiuni inutile.

În plus, ceea ce simt, gândesc, fac ceilalți nu e despre mine, e despre ei, e despre filtrele prin care ei percep realitatea.

Deci, da, am fost plecată… am făcut o călătorie în trecut… în acel trecut mai puțin luminos (emoțional vorbind) și pe care credeam că l-am lăsat în urmă. Și totuși, această călătorie mi-a reamintit cine sunt, ce vreau de la viață, ce îmi doresc cu adevărat.

Și, în momentul în care am ”savurat” din nou o felie din viața pe care mi-o doresc și pe care mi-o construiesc, am început din nou să vibrez, să simt, să trăiesc!

sunrise

Deci, da, M-AM ÎNTORS! Cu multă iubire și recunoștință și muuuulte îmbrățișări pentru toți!!!

Cum să fii fericit. Ghid practic în 5 paşi. Partea a doua

20170615_191330

Să continuăm, așadar, cu ceilalți trei pași din mini ghidul meu de fericire.

 

3). Pasul trei – DĂRUIEȘTE!

            În fiecare zi! Și din toată inima!

Fie că este vorba de un zâmbet, de o îmbrățișare, de o strângere de mână sau de un serviciu pe care tu îl prestezi și cineva are nevoie de el, de un colț de pâine, de o haină pe care nu o mai folosești, de o carte, orice!

Orice se poate dărui! Orice! Iar când o faci, fă-o din toată inima!

Știi, s-a găsit și o explicație ”științifică” în ceea ce privește legătura dintre a dărui și fericire. Ceva cercetători (or fi cei britanici sau nu) au descoperit că atunci când dăruim sunt eliberate în organismul nostru endorfine – moleculele fericirii; în plus, crește nivelul oxitocinei (care este hormonul iubirii și un remediu natural contra îmbătrânirii) și a serotoninei (cunoscut sub numele de hormonul fericirii), scade nivelul de cortizol (hormonul stresului), prin urmare reducându-se stresul și anxietatea. Good or good? 🙂

Așadar, îți propun un exercițiu de dăruire. Timp de 10 zile (măcar) dăruiește ceva, orice, cuiva, oricui. Convinge-te singur de efectele extraordinare ale dăruirii.

 

4). Pasul patru – ZÂMBEȘTE!

            Nu! Stai!

Mai bine râde din toată inima!

Joacă-te, distrează-te, cântă, dansează, sari șotron!

Fă acele mici nebunii care te fac să râzi. Intră în jocul unui copil și retrăiește-ți copilăria.

Plimbă-te prin ploaie și râzi zgomotos când mașina care tocmai a trecut pe lângă tine, te-a stropit din cap până în picioare. Și ce-i??!! E doar apă! Și noroi. Se va spăla. Iar tu rămâi cu senzația de bine, de distracție în urma faptului că te-ai amuzat copios (în loc să te enervezi zgomotos).

Găsește bucuria! REgăsește bucuria lucrurilor simple, a emoțiilor autentice, a activităților care te binedispun. Și o dată ce ai găsit-o, nu o mai lăsa să plece. Ia-o cu tine în toate activitățile de peste zi! Fă din ea cea mai bună prietenă a ta! De fiecare dată când poți.

Sărbătorește, bucură-te de micile victorii. Fie că e vorba de succesul unui proiect profesional sau de simplul fapt că ai reușit să îți pui două șosete de aceeași culoare azi. Vorbesc serios!

Provocarea acestui pas e ca timp de o zi întreagă (doar una! promit că se poate) să îți menții zâmbetul pe buze indiferent ce se întâmplă în cursul acelei zile. Tu rămâi senin și calm. La sfârșit de zi vei vedea diferența de stare.

 

5). Pasul cinci – FII PREZENT!

            Fii prezent în viața ta! Azi! Acum și aici!

Știu că poate suna ciudat, dar suntem atât de cufundați în rutina zilnică, încât ne punem pe pilot automat și uităm să trăim.

Fii prezent în fiecare acțiune pe care o faci, fii prezent și conștientizează fiecare gând pe care îl emiți.

Fii prezent! Nu fă mereu proiecții în ceea ce privește viitorul (și, între noi fie vorba, rareori aceste proiecții se adeveresc). Nu rămâne ancorat în trecut, într-un trecut asupra căruia nu mai ai nicio putere. De asta se și numește ”trecut” – pentru că ”a trecut”. 🙂

Fii prezent și trăiește fiecare moment, cu ceea ce are el mai bun să îți aducă.

Fii prezent! Doar atât.

Și, în acest sens, îți recomand să practici meditația și tehnicile de mindfulness.

Uite, aici găsești mai multe despre meditație:

https://www.vointadefier.ro/relaxarea-mintii-tehnica-de-meditatie-pentru-incepatori/

Da, cam până aici am ajuns eu și am experimentat, iar acum împărtășesc cu tine.

Și te invit să îmi lași un comentariu cu alte lucruri pe care le faci tu pentru a fii fericit, pentru a-ți crea starea de fericire. Știai deja că fericirea e în noi, nu? E necesar doar să învățăm cum să o accesăm.

În plus, îți ofer și o garanție de 100% rată de succes. Ce înseamnă asta? Că dacă tu faci zilnic (repet: ZILNIC) și din toată inima acești cinci pași, timp de 30 de zile și viața ta nu se schimbă în bine, ai 100% garanție din partea mea că îți vei primi viața ta veche înapoi. 😛

Iar pentru că ȘTIU că acești pași funcționează, plusez și îti mai dau o garanție de 200% și anume: după ce te-ai convins că funcționează, poți să mă contactezi și vei primi extrabonusul de îmbrățișări!

Iar până atunci, te îmbrățișez virtual!

Love and hugs to all of you!

Cum să fii fericit. Ghid practic în 5 paşi

1

Cred că ar fi bine încă de la început să stabilim ce este fericirea. Sau, mă rog, cum o percep eu, ce înseamnă ea pentru mine.

Pentru mine, fericirea înseamnă să fiu bine eu cu mine, să fiu aliniată cu ceea ce îmi spune inima, cu visul meu, cu misiunea mea, să fiu bucuroasă şi recunoscătoare pentru toate binecuvântările pe care le-am primit în această extraordinară călătorie numită viaţă.

Fericirea înseamnă să mă simt vie, caldă, liniştită. Pentru mine, fericirea înseamnă liniştea minţii, pacea sufletului şi zvâcnirea inimii.

Pentru mine, fericirea e iubire, sub toate formele ei, e bucurie, e pasiune, e dans, e scrisul pe blog şi nu numai. Fericirea mea e reprezentată de îmbrăţişări. Fericirea mea e momentul acela de gingăşie petrecut cu două mânuţe strâns încolăcite în jurul meu.

Dar să revenim la ghidul nostru. Pentru articolul de azi, m-am gândit la un ghid super simplu, uşor de aplicat, rapid şi eficient, ca să nu mai spun că e la îndemâna tuturor, pentru a fi fericit.

Sună prea frumos să fie adevărat, nu? Şi totuşi e chiar atât de simplu. Să începem.

 

Ghid practic de fericire – sau cum să fii fericit „instant” în doar 5 paşi simpli

            1). Pasul unu – PRACTICĂ RECUNOŞTINŢA!

            Ce înseamnă asta? Fii recunoscător pentru ceea ce primeşti în fiecare zi. Fii recunoscător pentru oamenii din viaţa ta. Fii recunoscător pentru că te-ai trezit dimineaţă. Fii recunoscător pentru oraşul în care trăieşti. Fii recunoscător pentru că e pace la noi în ţară. Fii recunoscător pentru sănătatea ta, pentru mâncarea şi pentru casa ta. Fii recunoscător pentru apusul de soare din seara precedentă. Fii recunoscător pentru mirosul teilor înfloriţi pe sub care ai trecut în drum spre locul de muncă.

Fii recunoscător pentru ORICE!

Fii recunoscător pentru VIAŢĂ!

Şi, în acest sens, îţi recomand un exerciţiu pe care eu l-am făcut timp de 30 de zile, în fiecare zi şi pe care îl practic periodic pentru a-mi menţine vibraţia recunoştinţei. Se numeşte G5 (Gratitude 5 – mă rog numele nu e patentat :), e denumirea dată de persoana care mi l-a recomandat), iar rezultatele pe care le-am avut după aceste 30 de zile au fost absolut uimitoare! În fiecare zi, seara sau dimineaţa, fă-ţi timp 10 minute şi aşterne pe hârtie 5 lucruri frumoase pentru care eşti recunoscător. Şi SIMTE cât de minunat a fost să experimentezi acele lucruri, acele trăiri. Şi, în timp ce le scrii, umple-ţi inima de bucurie şi recunoştinţă.

Îţi sugerez să fii foarte specific atunci când scrii cele 5 lucruri – de exemplu: sunt recunoscător pentru mâncarea delicioasă gătită cu atâta drag de bunica, sau pentru zâmbetul cald pe care l-ai primit de la tatăl tău.

Am scris un articol pe această temă şi te invit să îl citeşti pentru mai multe detalii legate de exerciţiu şi de beneficiile acestuia.

https://despreoamenisidumnezeu.wordpress.com/2016/07/20/arta-recunostintei/

 

2). Pasul doi – IUBEŞTE! 

            Da, suflete, iubeşte! Da, inimă, iubeşte! Iubeşte din străfundul fiinţei tale! Iubeşte prin toţi porii! Iubeşte cu fiecare celulă a corpului tău şi cu fiecare respiraţie dătătoare de viaţă!

Şi începe cu TINE! Da, cu tine, fiinţă minunată! Uită-te dimineaţa în oglindă şi spune-ţi: „Măi, tu cel/ cea din oglindă, te iubesc!” Spune-o întâi în gând, zâmbind în colţul gurii; apoi în şoaptă, chicotind (pentru că da, la început acest exerciţiu mi s-a părut amuzant, însă puterea lui asupra mea a fost una incredibilă). Încetul cu încetul, vei prinde curaj şi vei putea să îţi spui asta cu voce tare. Pentru că vei CREDE! Vei ştii că aceste cuvinte sunt adevărate şi că te apreciezi şi te iubeşti cu adevărat! „Te iubesc!” – atât. Şi uită-te adânc în ochii tăi. Vei vedea câtă frumuseţe sălăşluieşte în interiorul tău.

Apoi iubeşte natura, iubeşte oamenii, iubeşte divinitatea! Fără să judeci, fără să analizezi, fără să ai aşteptări, fără promisiuni deşarte, fără să-ţi fie frică. Tu doar IUBEŞTE!

 

Pentru moment mă opresc aici. Iar dacă primele două tehnici nu îşi fac efectul imediat, sau dacă există anumite blocaje care te împiedică să le aplici din tot sufletul şi cu toată fiinţa ta (lucru absolut necesar pentru ca ele să funcţioneze), atunci… culcă-te! Mâine e o nouă zi. Şi un nou început. Fiecare zi e o binecuvântare, o nouă oportunitate de a o lua de la capăt. Mai vesel, mai încrezător, mai… fericit!

Rămâi pe recepţie, revin cu ceilalţi trei paşi din mini ghidul meu de fericire! Big hug!

 

 

 

 

O broscuţă-ntr-o mânuţă

Aşa cum unii dintre voi ştiţi deja, de un pic de vreme am trăit experienţa spitalizării. În România. Şi da, simt nevoia să scriu despre asta. Aşadar să începem.

pexels-photo-27118

Ajungem în dimineaţa zilei în care era programată intervenţia chirurgicală (una minoră, de rutină pentru personalul medical, însă cu o mare încărcătură emoţională pentru pacient şi pentru aparţinători), la orele 08:00 pe secţie.

Ne preia o doamnă asistentă zâmbitoare, amabilă, puţin cam grăbită. Însă e de înţeles, suntem destul de mulţi la uşă. Ne pofteşte într-un salon luminos, prin geamul căruia soarele îşi răsfrânge căldura şi lumina.

În salon, alte feţe zâmbitoare, calde. Ok… încep să mă simt ca în zona crepusculară. Sigur sunt într-un spital? De stat. Din România. Mă ciupesc. Da, sunt tot într-un salon frumos zugrăvit, luminos, curat.

Mi se explică cu bunăvoinţă unde să îmi aşez lucrurile şi ce se va întâmpla în continuare.

Asistenta iese şi dă explicaţii cu privire la procedurile de internare. După câteva zeci de minute, sunt invitată (şi nu glumesc, chiar am fost invitată în cel mai politicos mod) să merg la controlul de specialitate înainte de operaţie.

Un nou etaj, o altă secţie. Din nou o doamnă doctor zâmbitoare. Pe dânsa o cunosc, aşadar mă simt familiară şi schimbăm câteva cuvinte. Controlul se termină în câteva minute. Semnătură. Parafă. Zâmbet. „Doamne ajută”. La revedere.

Revenim pe secţie şi suntem preluaţi de o tânără asistentă. Blondă. Frumoasă. Şi, din nou, amabilă. Ne ghidează spre sala de operaţii. Intrăm în sala de aşteptare alături de alţi pacienţi ce urmează să fie operaţi.

Şi aşteptăm… 10 minute… 20 de minute… 30 de minute. Urmăm. Vine după noi un domn asistent. Din nou, amabil. Zâmbitor. Hm, da, clar, sunt în zona crepusculară.

Ne conduce în sala de operaţii unde totul este pregătit pentru intervenţie. Doamna doctor ne zâmbeşte şi ne invită înăuntru cu curaj. Doamna anestezist are o voce blândă în timp ce îmi pune întrebările de rutină înainte de anestezie. Îmi explică ce se poate întâmpla după anestezie. Dar nu e obligatoriu să se întâmple. Însă e important ca eu să ştiu. Unde nu înţeleg, cer lămuriri suplimentare. Lămuriri pe care le primesc pe acelaşi ton blând.

Micul meu pacient adoarme, iar eu mă îndrept, din nou, spre sala de aşteptare. 15 minute fix. Atât a durat. 15 minute. Îl văd când e scos din sala de operaţii şi dus în sala de trezire.

„Totul a decurs normal. Mai durează 30 de minute – 1 oră până se va trezi”, îmi spune cald doamna anestezist.

„Totul e bine. Operaţia a decurs fără probleme”, mă asigură şi doamna doctor.

Mă aşez cu calm pe patul din sala de aşteptare şi închid ochii. „Mulţumesc, Doamne, ŞTIU că mâna TA e asupra lui. Mulţumesc! Mulţumesc! Mulţumesc! ŞTIU că totul ESTE bine.” Şi chiar SIMT cu toată fiinţa mea că totul este bine. Un val de căldură şi recunoştinţă îmi invadează inima. Şi mintea. Şi trupul. Totul este bine.

După 45 de minute, micuţul meu e scos cu patul pe hol şi ne îndreptăm împreună spre salon. E agitat. Îi este sete. Şi foame. Şi nu îi place „broscuţa” de pe mânuţă (branula).

Revenim în salon şi este aşezat cu grijă de asistentă pe pat. Mi se explică ce am de făcut.

După câteva minute, copilul meu adoarme liniştit. Totul este bine.

Noaptea a trecut cu bine, fără nicio durere sau disconfort pentru micul meu pacient. Branula îl mai supără, însă primeşte explicaţii hazlii din partea asistentei cu privire la necesitatea acesteia. Apoi facem nişte selfie-uri ca să ne amuzăm puţin.

A doua zi dimineaţă este controlat din nou şi mi se explică cu răbdare ce avem de făcut în continuare. Apoi suntem externaţi.

The end.

Am dorit să scriu despre această experienţă din două motive:

1). Pentru a sublinia, încă o dată, că este extrem de importantă atitudinea pe are o ai în faţa provocărilor. Contează foarte mult felul în care decizi să primeşti experienţa ce îţi este pusă în cale, felul în care o percepi şi ceea ce simţi în acele momente, vibraţia şi energia pe care le emani.

Eu am ales să privesc această experienţă cu iubire şi cu recunoştinţă. Am ales să îmi focusez atenţia şi să îmi ţin mintea ocupată cu beneficiile acestei experienţe şi să nu mă gândesc deloc la ce ar putea să meargă prost.

Şi am ales să îmi umplu inima de iubire. De iubire pentru copilul meu, pentru divinitate, pentru viaţă. Şi cu recunoştinţă profundă pentru faptul a venit pe lume ca şi copil al meu, cu recunoştinţă pentru personalul medical care îşi face treaba în mod profesionist, rămânând în acelaşi timp, oameni. Cu recunoştinţă pentru VIAŢA însăşi.

Da, mi-am luat cu mine şi mici lucruri care să îmi menţină vibraţia pozitivă, lucruri şi mesaje care mă încarcă cu iubire şi cu recunoştinţă. Şi credinţa. Aşa cum o percept eu şi aşa cum o SIMT eu.

Mi s-a confirmat, încă o dată, că ceea ce dai, aia primeşti. Dacă dai bunăvoinţă şi un zâmbet sincer, primeşti bunăvoinţă şi un zâmbet sincer. Şi că poţi să dai doar ceea ce simţi în acel moment. Doar ceea ce eşti în acel moment. Dacă eşti iubire, dai iubire, primeşti iubire. Sub orice formă se manifestă ea. E chiar atât de simplu.

2). Al doilea motiv pentru care am vrut să împărtăşesc cu voi această experienţă este pentru că am vrut să vă spun că se poate ca lucrurile să meargă foarte bine şi în spitalele din România. Chiar se poate. Şi nu îi invidiez deloc pe cei care lucrează în acest sistem, pentru toţi banii pe care îi pot primi. Este o răspundere enormă pe care şi-o asumă permanent şi un flux continuu de pacienţi, fiecare în felul.

Vă mărturisesc că am văzut atâta bunăvoinţă, căldură, răbdare la personalul medical (şi nu, nu am împărţit „cadouri” în stânga şi în dreapta pentru a fi tratată mai bine). Şi am fost martora unor gesturi umane incredibile de solidaritate, empatie şi de iubire între oameni. Acolo toţi eram la fel. Toţi eram doar oameni. Fără vârstă, fără etnie, fără prejudecăţi. Doar oameni.

Pentru că toţi suntem UNUL. Toţi suntem un întreg, iar în astfel de momente conştientizăm asta mai mult ca oricând. Că toţi suntem UNUL.

 

Ce-ți doresc eu ție, azi de ziua ta, copile

Azi, de ziua ta, eu îți doresc să fii fericit! Atât.

Să faci ceea ce îți place în viață și ceea ce îți face sufletul să cânte.

Să îți urmezi visele, zburând acolo unde inima te cheamă.

Să simți până în măduva oaselor că trăiești.

Îți urez ca bucuria să te învăluie atât de profund încât să ai senzația că plutești. La propriu.

Să știi cum să treci cu grație peste încercările pe care viața ți le va așterne în cale. Nu să fugi de ele, ci să treci prin ele cu senintătate și încredere că tot ceea ce se întâmplă în viața ta este spre binele tău suprem.

Să știi că toate provocările peste care vei da sunt menite să te ajute să crești, să te dezvolți, să-ți întărești aripile.

Să-ți ții capul sus mereu, privind cu recunoștință și iubire spre cerul infinit.

Să te bucuri din tot sufletul de minunățiile acestei extraordinare călătorii numită viață.

Să te oprești uneori din tumultul vieții pentru a privi în tihnă un apus de soare mirific; să poposești sub un tei înflorit și să îți umpli plămânii de dulcea mireasmă a florilor de tei, în timp ce inima ți se va umple de recunoștință și bucurie.

Azi, de ziua ta, îți doresc să iubești din tot sufletul și cu toată ființa ta. Oameni, animale, natura. Divinitatea – așa cum vei alege tu să o percepi.

Îți doresc ca viața ta să fie una trăită în iubire și din iubire, indiferent cum va arăta ea.

Da, asta e ceea ce îmi doresc pentru tine, copil al meu – O viață trăită în iubire.

Pentru că… LOVE IS THE ANSWER TO ANY QUESTION. Always!!!

La Mulți Ani, copii ai lumii!

disney-680246_640

Lecţia nr. 3 – Happy by default

Acum ceva vreme purtam o discuție foarte interesantă despre fericire. Și persoana cu care vorbeam îmi zice la un moment dat: ”Știi, aș vrea să fiu mai happy. Așa… happy by default. Așa ca tine.”

”Eu sunt happy by default?”

”Da, ești happy mai mereu.”

”Mda, poate că sunt. Pentru că aleg să fiu. Nu îmi iese întotdeauna, însă aleg să fiu happy de câte ori pot.”

Mi-a plăcut atât de mult sintagma asta – ”happy by default” – încât mă tot gândesc la ea de atunci încoace.

Oare chiar sunt happy by default? Și dacă da, ce fac mai exact ca să fiu așa?

Iar răspunsul e: Sunt recunoscătoare. Ăsta e secretul meu – recunoștința! Practicată în fiecare zi. Fie că e vorba de un gând de recunoștință îndreptat către divinitate pentru că mi-a îngăduit să mă îmbarc în această călătorie extraordinară numită viață; fie că este vorba de un zâmbet cald sau o vorbă bună oferită celor cu care mă intersectez; fie o îmbrățișare caldă pentru a arăta cuiva că e important, că they matter; fie o lacrimă de bucurie pură în fața minunățiilor și grandorii naturii.

Lectia nr 3

Da, ăsta e secretul meu – recunoștința. Pentru fiecare experiență ce mi se așterne în drumul vieții, pentru că fiecare experiență are menirea de a mă învăța ceva. Pentru fiecare persoană cu care îmi intersectez existența – pentru un minut sau pentru o viață întreagă – pentru că fiecare în parte îmi servește de oglindă, putând astfel să mă ”văd” și să mă cunosc mai bine.

Și, cu fiecare zi care trece și cu cât devin mai recunoscătoare pentru ceea ce sunt deja și pentru tot ceea ce am deja, viața mea devine tot mai frumoasă. Iar eu tot mai fericită. Așa… happy by default.

Să nu credeți acum că nu am și eu parte de momente ”întunecate”. Le am. Frecvent. Dar, cu timpul și cu practica, am învățat să nu le mai dau amploare.

Am învățat să le primesc cu seninătate, să le îmbrățișez ca pe niște vechi prieteni care au venit în drumul meu pentru a-mi aduce aminte de ceva sau pentru a mă avertiza cu privire la anumite aspecte.

Le poftesc înăuntru, le dau voie să se manifeste în toată splendoarea lor (și, credeți-mă că sunt atât de intense încât mă fac K.O.), apoi le poftesc frumos să plece. Iar dacă nu mi-am învățat lecția pe care au venit să mi-o predea, știu că vor reveni.

Da, trăiesc la fel de intens și momentele ”întunecate”. Și mă doboară și mă copleșesc și pe mine. Dar, de acolo de jos, singura variantă viabilă este să mă ridic. Și să o iau de la capăt.

Și știu ce am de făcut pentru a mă ridica. Să practic recunoștința. Pentru tot ceea ce sunt și pentru tot ceea ce am. Pentru toate experiențele pe care le-am trăit și care m-au făcut omul care sunt azi. Pentru oamenii cu care am fost binecuvântată să îi întâlnesc. Pentru simplul fapt că trăiesc.

Și schimbarea opticii asupra lucrurilor ajută mult. Se spune că, dacă nu poți schimba o situație, schimbă-ți perspectiva asupra situației. Detașează-te și găsește acel lucru bun din ea. Un singur lucru bun. Unul singur – și e întotdeauna acolo. Întotdeauna.

Alt instrument pe care îl folosesc pentru a mă ”menține” happy e scrisul. Când scriu sunt fericită. Foarte fericită. În plus, scrisul e un foarte bun catalizator al emoțiilor.

Și ascult muzică. Iubesc senzația pe care o simt când las muzica să îmi invadeze întreg corpul. Și mintea. Și inima. Când simt cum notele și versurile îmi curg prin vene. Literalmente.

Și dansez. Și mă las purtată de magia muzicii. Când las muzica să preia controlul, iar eu doar o ascult. Și o urmez. Într-o împreunare deplină. Magică. Divină.

Și, de câte ori am ocazia port conversații profunde. Despre viață. Despre timp. Despre oameni. Despre efemeritate. Despre sensul vieții.

Și mai sunt lucruri pe care le fac pentru a fi fericită. Sunt lucruri mărunte, dar cu un impact atât de mare. Găsește-le și tu pe acelea care te fac să vibrezi, să simți că trăiești! Că trăiești de-adevăratelea! Acum și aici!

Da, sunt extrem de recunoscătoare pentru viața mea. Sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce sunt și pentru toată abundența din viața mea. Și asta mă face happy by default.