Azi… despre demoni

Mă bucur că m-am întors… Mă bucur mult! Unde am fost plecată? Prin tenebre…. prin tenebrele minții… prin tenebrele sufletului…

Nici măcar nu am mai scris în tot acest timp… nimic… nici măcar un cuvânt… God, cât mi-a lipsit să scriu!

Ce m-a oprit din a scrie… aș putea înșirui o grămadă de factori externi, de la mediu și până la lipsa de timp, însă aș ști că mă mint singură… It was me, all me. Eu m-am cenzurat singură. În mod voit și conștient. De ce Dumnezeu am făcut asta? Poate pentru că mi se părea că sunt prea fericită, pentru că prea făceam ce îmi place, pentru că mi se părea că e oarecum nedrept să fiu happy într-o lume tristă și plină de nenorociri.

Prin urmare, m-am adaptat. Și am devenit nefericită. Iar. Și am început să mănânc compulsiv. Iar. Și să fac shopping necontrolat. Iar. Și să mă opresc din a face acele lucruri care îmi bucură inima și o fac să vibreze. Iar.

Și, ghici ce, nu-mi place deloc asta. Și totuși am continuat să merg în această direcție… pedepsindu-mă… Pentru că asta am făcut – m-am pedepsit pentru că mă simțeam vinovată pentru că sunt happy într-o lume tristă, și pentru că aveam impresia (subliniez aveam impresia) că fericirea mea deranjează.

Dar știi ceva, e alegerea fiecăruia cum reacționează în situațiile pe care viața i le așterne – abordând postura de victimă sau asumându-și rolul de creator. La fel cum e răspunderea fiecăruia ceea ce simte și cum acționează.

Vezi, asta mi-e mie mai greu să înțeleg – că NU E RĂSPUNDEREA MEA ceea ce gândesc sau simt alții vizavi de mine! Pentru că e vorba de filtrele, experiențele și viziunile fiecăruia asupra vieții, asupra binelui și a răului, asupra a ceea ce e normal sau asupra felului în care trebuie să fie trăită viața. Și nu e răspunderea mea cum se comportă ceilalți ca urmare a felului în care sunt eu.

Răspunderea mea e să fiu EU! Autentică! Cu bune și cu rele. Cu părțile mele de lumină și cu cele de întuneric.

Răspunderea mea e doar față de MINE! Față de inima mea, față de mintea mea, față de trupul meu. (Aici aș vrea să fac o mică paranteză – răspunderea mea e și față de copilul meu, de divinitate, așa cum o percep eu, față de umanitate, de planetă, însă în scopul articolului mă rezum la răspunderea față de mine).

Și da, poate părea egoist la prima vedere, doar că am ajuns la concluzia că atunci când îi pui mereu pe ceilalți înaintea ta, creezi o plasă de așteptări și dorințe de recompensă din partea lor, conștient sau nu, ceea ce duce la frustrări (o dată pentru că ceilalți nici măcar nu își dau seama că ai aceste așteptări de la ei, și pe de altă parte, deoarece ei nu sunt aici ca să îți împlinească ție dorințele, nici nu ar avea cum să facă asta, și în plus, le au și ei pe ale lor) și la tensiuni inutile.

În plus, ceea ce simt, gândesc, fac ceilalți nu e despre mine, e despre ei, e despre filtrele prin care ei percep realitatea.

Deci, da, am fost plecată… am făcut o călătorie în trecut… în acel trecut mai puțin luminos (emoțional vorbind) și pe care credeam că l-am lăsat în urmă. Și totuși, această călătorie mi-a reamintit cine sunt, ce vreau de la viață, ce îmi doresc cu adevărat.

Și, în momentul în care am ”savurat” din nou o felie din viața pe care mi-o doresc și pe care mi-o construiesc, am început din nou să vibrez, să simt, să trăiesc!

Deci, da, M-AM ÎNTORS! Cu multă iubire și recunoștință și muuuulte îmbrățișări pentru toți!!!